BĂTRÂNA

 

femeie-batrana-tara.jpg

Peste doua zile, iar îmi voi lua tălpăşişa spre Mariuţa, ca să mai ascultăm împreună, obişnuita de acum,  linişte dintre două tăceri.  Nu ştiu ce simte ea, dar eu îmi culeg boabe de pace din ochii ei albaştrii şi-mi borborosesc rozariul ascultând-o cum  îngână cântece bisericeşti, când mâinile neobosite trebăluiesc la maşina de cusut sau de tricotat. La ea şi aerul îndeamnă la odihnă si nu o dată mi-a fost dat să adorm în miezul zilei, legănată de zumzetul ritmic din micul ei atelier. Făcându-mi planuri de ducă, mi-am depănat în gand, alte drumuri la capătul cărora mă aştepta Mariuţa. Unul mi-a rămas nu doar în minte, ci şi în suflet.

Era o zi de toamnă târzie ce-şi arăta capricioasă puterile peste lume. Ploua mocăneşte şi vântul şuiera a pagubă, îndoind copacii.

 Într-un sat, mă strecuram, cu grijă între căruţe şi masini, parcate haotic pe marginile şoselei. Era târg de tară şi în ciuda timpului urât, multă lume venise să-şi completeze nevoile, sau să-şi vândă surplusul din gospodării. O bătrânică, udă şi-n albeaţa ochilor, îmi făcu semn să o iau în maşină. Deşi nu obişnuiesc să iau pasageri de ocazie, văzând-o cum stătea zgribulită, sprijinită într-un baston, am luat-o. S-a aşezat  greoi pe scaunul din dreapta mea, şi mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Era îmbrăcată cu haine de toate zilele, port specific zonei Maramuresului şi de după basmaua udă, fire de păr cărunt, încă îi plouau faţa brăzdată de ani. Şi-a aşezat la piciare o sacoşă de rafie, plină cu mere roşii. Un parfum de mere coapte mi-a îmbălsămat interiorul maşinii. Acel miros pe care doar în copilărie îl mai simţisem, în serile de iarnă, când bunica le aducea îngheţate şi le punea pe soba încinsă.

 În timp ce eu eram cu gândul dus departe, prea departe, că nici copilăria mea nu mai este atât de aproape, bătrâna îmi spune că moşul ei este “pe pat”, că are poftă de mere şi ea, ea i-ar aduce şi luna de pe cer, numai să-i fie bine. I-ar plânge plânsul lui, i-ar muri şi moartea lui şi cu ochii ei calzi, ar plânge o livadă-ntreagă de meri cu mere date-n pârg pentru a-i opri drumul fără-ntoarcere.  Ar vrea să moară odată cu el, dar se teme că nu-i va plânge nimeni plânsul şi moşul ei merită toate lacrimile lumii. E supărată că el e viu şi ea nu mai are lacrimi. Izvorul plânsului său  a secat.   Au trecut prin viaţă împreună, au amintiri comune,  glume doar ale lor, dar şi micile necazuri care le-au piperat traiul. Se prăbuşeşte apoi în infinitul din ea şi-şi mângâie emoţia imaginilor adormite. Îşi şterge obrazul curat şi rotunjimea lui nevinovata, îşi primeşte primul semn al crucii “ în numele Tatălui”. Îşi îndreaptă privirea către petecul de cer văzut prin parbrizul maşinii mele şi-mi face semn că pe ea şi stelele o dor în nopţile când îşi vegează moşul bolnav. Îmi spune mai mult şoptit să opresc în poarta casei sale, în care moşul ei pofteşte la mere roşii.  Coboară  încet, caci bătrâneţea corpului îşi face simţită prezenţa. Îmi întinde tăcută, pumnul strâns în care-şi adunase bruma unui mărunţiş de prin buzunarele şorţului său negru. Îi spun mai mult şoptit: lăsaţi, mă simt binecuvântată, că mi-aţi “măruit” maşina, simţurile şi sufletul. Mai ales sufletul!

 

Anunțuri

ANALIZA SWOT (că tot se folosesc englezisme pe aici) A CUPLURILOR DE PERSOANE CU DIZABILITĂŢI

dancing-620x594 (1).gif

 

  1. Dezavantaj: Nevasta ta nu este un bibelou pe care trebuie să-l ştergi de două ori pe săptămână ca să ieşi cu el la parada “colecţionarilor”.

        Avantaj: Nu trebuie să o închizi într-un seif,  pentru că ceilalţi “colecţionari” nu sunt   interesaţi de ea. Deci nu ai stres.

        Câştig: Pentru că are un handicap are ceva mai mult decât “piesele lor de colecţie”.    Şi handicapul este un ceva, ce nu are oricine!

 

  1. Dezavantaj:Pentru că nu prea sunt hoteluri adaptate pentru persoanele cu handicap, pleacă părinţii în voiajul vostru de nuntă.

          Avantaj: În sfârşit rămâneţi singuri, nu vă mai dădăceşte nimeni.

          Câştig: Evrika! Vă descurcaţi şi fără ei.

 

  1. Dezavantaj: Nevasta trebuie iubită.

          Avantaj: Pentru că nu este top model, este nevoie de efort. Trebuie să te antrenezi.  

          Câştig: Faci muşchi pe suflet şi pe inimă. Alţii au muşchii acestor părţi, atrofiaţi.

 

  1. Dezavantaj: Când vă certaţi, căutaţi cum să vă potriviţi cărucioarele ca să vă puteţi scoate ochii.

       Avantaj: După ce le-aţi potrivit, constataţi că nu aţi fost niciodată atât de aproape, stând  în ele şi vă îmbrăţişaţi.

         Câştig: Aţi mai găsit o modalitate de a vă descurca în viaţă.

 

      5. Dezavantaj:  Când intri în casă şi cauţi sub pat, în şifonier şi în baie. Nimeni.  Intri în bucătărie şi-i zici, în glumă, nevestei:– Ai îmbătrânit, femeie! Ştii tu ce  ştii în gând, dar nu-i  mai spui

       Avantaj: Nici scopul soţiei nu este acela, de a cheltui ataţia bani, încât să nu rămână   nimic pentru  amantă.  Şi ea ştie ce ştie.

        Câştig: Pentru că aveţi handicapuri, nu vă permiteţi să fiţi şi proşti.

 

  1. Dezavantaj: Viaţa nu-ţi oferă tot ce-ţi imaginezi.

          Avantaj:  Viaţa ţi-a dat  ce-ţi trebuie, nu ce vrei tu.

          Câştig: Ceea ce ai acum este triumful inteligenţei asupra imaginaţiei

 

  1. Dezavantaj: Trupurile vă sunt contorsionate, unu-n stânga altu-n dreapta.

          Avantaj: Sunteţi înhămaţi la aceeaşi căruţă- căsnicia.

          Câştig: Trageţi amândoi în aceeaşi direcţie.

 

 

LIMBA BLÂNDA POATE RUPE UN OS!

blandete-1.jpg

În timp ce completam legitimaţia de parcare, femeia stătea în picioare lângă biroul meu deşi o invitasem să ia loc. Cu glasul precipitat şi gâtuit de emoţie, îmi pune întrebări încălecate unele peste altele, referitoare la facilităţile ce i le aduce legea protecţiei persoanelor cu dizabilităţi, în urma obţinerii Certificatului de evaluare şi încadrare în grad de handicap. O rog să-mi dea răgazul să completez legitimaţia, ca să nu greşesc şi apoi vom sta de vorbă luându-le pe rând pe fiecare. Ca la un ordin, femeia se conformează, tace, scapă din mână mapa cu acte, vrând să pună geanta pe scaun, îi dă drumul jos şi se scuză, vădit jenată de situaţie. Îmi spune că are emoţii şi că de când cu boala, şi le stăpâneşte foarte greu. Aflu că are cancer şi de când a aflat diagnosticul, soarele ei  nu mai răsare. O ascult cu atenţie şi-i urmăresc firimiturile de lacrimi ce le mai scoate din izvorul ochilor secătuiţi de viaţă. Mă stăpânesc greu să nu-i transmit sentimentele, ce mă încearcă, ascultând-o cum îmi înşiră nemulţumirile: uşi închise în nas, voci ridicate, ochi daţi peste cap a nerăbdare, acte eliberate a lehamite şi nicio-ncurajare, nici un zâmbet. Medicii tună a uşi metalice ferecate: ai cancer!!!, izbindu-i sufletul ca o talangă de temniţă. Preotul se mulţumeşte prin a-i spune că e vrerea Lui Dumnezeu. Şi, şi pe ea nu moartea o îngrozeste, ci aşteptarea ei într-o lume plină de nimic.

Îi vorbesc încet, îmi pierise glasul, dar trebuie măcar eu să nu o dezamăgesc. Mă asigur că a înţeles tot şi îi dau speranţe că sufletul meu, şi cunoştinţele mele în ale dizabilităţii o aşteaptă, ori de câte ori are nelămuriri. Aşa le spun tuturor celora care-mi trec pragul Biroului de consiliere. Iese pe uşă, cu faţa la mine, zâmbind printre lacrimi şi suspine. Îmi mulţumeşte cu mulţumescul cel mai sincer primit vreodată. Rămân gânditoare şi privesc uşa închisă. Imi place să aduc un zâmbet pe chipul unor oameni şi un simplu „MULŢUMESC” mă satisface. Nu înţeleg cum sunt angajate persoanele care trebuie să lucreze cu oamenii suferinzi? Cine-i dă dreptul unui medic să  tune a diagnostic de moarte, chiar dacă are dreptate? Ce procent din Dumnezeu este un preot, de se crede justiţiar al păcatelor? Blândeţea este o calitate extraordinară, care îmbină farmecul cu forţa. Arătând blândeţe semenilor  nostri, le creştem exponenţial starea de bine şi, foarte important, nivelul motivaţiei. “Blândeţea este limba pe care surzii o pot auzi si orbii o pot vedea” spunea Mark Twain. Lipsa ei e cru­zi­mea înspăimântătoare a lumii noastre. Ce se petrece cu noi astăzi este un fel de autoinfectare continuă, într-un cerc vi­cios, o autoînveninare a noastră cu pro­priile noastre toxine. Blândeţea înseamnă puterea aflată  sub control. E mai suportabilă suferinţa, dacă cel suferind este mâingâiat. Ce pierdem dacă dăm un zămbet larg, sincer şi inspiraţional? Ce bine-ar fi, dacă n-ar fi rău!

ASTĂZI

cea-mai-potrivita-zi-sa-traiesti-este-astazi_b0d3202da2560b.jpg

 

„Astazi” este prima zi din restul zilelor mele, chiar dacă aseară îmi propusesem să prind un mâine memorabil. Mereu alerg după un mâine plin de speranţă  şi mă pomenesc în fiecare dimineaţă într-un astăzi cât se poate de real. Mă uit în oglinda din baie şi-mi număr ieri-urile de pe faţă. Fiecare rid, fiecare fir de păr alb poartă încărcătura nenumăratelor ieri-uri ce şi-au lăsat amprenta neiertătoare. Au încercat să mă sfâşie în bucăţi, dar  m-am rupt într-o singură bucată şi port semeaţă atingerea lor mirată aşa cum un copac îşi poartă răsuflarea din rădăcină-n până-n crengi. Din mine a răsărit o viaţă cu tot cu aripi şi am avut curajul să pun aripi unei vieţi abandonate de instructorul de zbor. Ridurile săpate de cele două vieţi îmi sunt cele mai dragi pentru că s-au strâns în jurul ochilor ca să-i îmblânzească. Din ochi de vultur de altădată, i-au îmblânzit în ochi de mamă.

 Astăzi îmi propun să o trăiesc mergând înainte, să  scriu poveşti întregi, să mă rup de mine cea de toate zilele și să mă las în voia niciunui gând, să-mi mângâi sufletul şi să-mi ascult  liturghia minții. Caut  soarele în zori, în acelaşi colţ de fereastră,  trec pragul aceeaşi vechi singurătăţi şi privesc copacul  pe jumătate jumulit de frunze.  Simt o fericire molcomă şi-mi fac inventarul ne-urilor mele ce mi le-am reproşat de atâtea ori: nerăbdare, neatenție, nehotărâre, nervi. Le şterg cu lacrimi tainice adunate din toate plânsurile pământului. Astăzi trăiesc clipele unui timp iertător, pot să privesc înainte, ştiu că este direcţia potrivită, niciodtă în pământ. Încă aştept un mâine, un alt azi în care să-mi spovedesc micile păcate. Da, micile păcate, pentru că de ieri-urile mele nu mi-e ruşine.    

TÂRZIU ÎN NOAPTE

wood-2036102__340.jpg

E noapte târzie şi încă ploapele nu-mi cad strivite de somn ca altădată. Urbea doarme demult.  Nicio rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. Singură veghez în noapte fără motiv de nesomn. Mă-ntreb, în gând, câţi ochi mai stau în veghe de griji, de durere, de dor, de fericire sau de mare tristeţe. Şi câţi  s-au închis apăsaţi de aceleaşi poveri şi freamătă visând la clipa care trece. Aud un vuiet ce freamătă printre copacii despuiaţi de frunze. E vântul ce în cârdăşie cu  toamna au venit să ia  dijma ultimelor foi uscate strivite de paşi. Înlătur perdeaua de la fereastră şi privesc afară. Taina cerului cade ca o culoare fără putere. Printre nori, luna anină timpul prelins mângâind visele celor ce dorm.  Tot ea e cea care scrie pe o frunză de nuc, poveştile de dragoste ale unora şi dezamăgirile altora, lăsându-le apoi la mâna destinului să le îngroape în păstrare sau să le lase să fie strivite de paşii muritorilor. Se dezleagă ploia. Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng. Plânsul streşinii suspină si lacrimile ei spală aleile pustii. Strada spălată de dărnicia cerului îşi aşteaptă, ca o apă neîncepută, primii paşi care vor avea parte de purificarea dimineţii. Această sfântă noapte am urmărit-o cu ochiul treaz. Am stat în aşteptare şi am văzut-o la colţul străzii cerşind lumină. Sufletul mi-e împăcat, toate , nopţile se termină cu gulere de lumină. Ploaia cântă încă, dar a  deşteptare. Am multe de spus, dar nu mai am niciun cuvânt. E prea devreme. Bună dimineaţa!

E LUNI

ouch-iar-e-luni_3807e809acafd4.jpg

Este luni. Mă ridic în capul oaselor şi privesc pe fereastra care-mi oferă o bucăţică din ziua care-ncepe. Nu e hotărâtă, să-mi lase noapte, sau să deschidă ochii zilei noi. O las în nehotărârea ei şi mă uit pe telefon. Un grad! Ce octombrie sărac, nici grade n-are! Nu iubesc frigul. Dacă ar fi să împart eu anotimputile aş lăsa tot două veri şi-o vară. Poate de Moş Crăciun aş mai scoate pe piaţă câte-o primăvară. Îmi plac lunile de toamnă că sună a poezie, a melancolie, a visare. Din punct de vedere fonetic, îmi mai place aprilie. Dă o notă de veselie, de speranţă, de dorinţă de a trăi. Un “te iubesc” în luna aprilie, sună a băşcălie, în luna mai este mai pecetluit.

Dar e octombrie şi centrala mea de apartament s-a trezit din amorţeală. Îmi trec prin cap toate prostiile. Când mă gândesc câte luni de frig am de îndurat, îmi vine să-mi iau câmpii. Mă uit în oglinda din baie şi mă mir: ce mutră de revizor contabil expirat am! Cu mutra asta şi cu frigul de afară ar trebui să pun de o afacere de perspectivă. Nici aşa nu pot să stau locului. Ce-ar fi să export  nişte frig, nişte polei, ceva zăpadă, chiciură, ceaţă. Să fac contract cu Primăria (banii publici sunt cei mai siguri) pentru că mereu este luată prin surprindere. Ei, eu aş asigura, cu termen de expirare până prin aprilie, furnizarea de marfa garantată de ger năprasnic. Cu ajutorul celor de la Florisal le-am împinge la export, uite p’aci pe la Petea.

Dau să ies pe uşă. Aaa, geaca! Ooo, să mai car şi geaca, după ce că abia merg fără ea! Pornesc maşina şi mă îndrept spre serviciu. Furnicarul oraşului a început să mişune. Pe după gulere, figurile concetăţenilor mei se-ascund de lume. La o trecere de pietoni dau prioritate unei mame cu trei copii. Unul într-un cărucior hodorogit, un altul, de vreo doi anişori, fugea ţinându-se de fusta mamei, iar un al trei-lea, de vreo patru anişori, mergea în urma lor muşcând dintr-un corn. Privesc în urma lor şi-mi trece prin minte sărăcia copilăriei mele. Când văd copii nevoiaşi, nu pot să uit de unde am plecat. Cu gândul dus departe, mă opresc la o altă trecere de pietoni. Stupoare! Aceeaş mamă, cu aceiaşi copii. Mă şterg la ochi şi-mi trece, fulgerător, prin minte bancul cu blonda, care nu reuşea să iasă dintr-un sens giratoriu.  Mă uit în lături şi constat că nu este sens giratoriu. Este o altă trecere de pietoni. Fac recurs la memorie. Ce-am făcut eu între cele două treceri de pietoni?  A, da….. am trecut pe la bancomat. Scormonesc prin cap după singurul meu neuron. Il găsesc în pijama. – Da’ ce-i capu’ meu, hotel?!  Ia trezeşte-te şi treci la cârmă. Ţie-ţi place ce prostii am scris aici? – Gata, şefa!  Vinee, băiatu’!

NOAPTE BUNĂ!

noapte-buna-iti-doresc-14_587101fb175c7f.jpg

Lumina  se mută mai aproape de orizont şi-mi şterg pleoapele negre privind încă o zi cum se stinge ca o patimă învinsă. La poalele serii stau în răcoare şi-aştept să se dea soarele-nvins şi  noaptea să se întindă-ntreagă peste oraş, ca o fantomă cumsecade, Ochii mei se învaţă, supuşi, să renunţe la căutări uşoare şi se-agaţă vrăjiţi de gâtul lunii ce-mprăştie din poala sa, rând pe rând, stele ce strălucesc a toamnă.   O frunză  sătulă să mai stea atârnată, singură, pe o creangă, se dă bătută şi-mi înjunghie văzduhul plin de dor al sufletului meu.  Mi-e cerul învins şi o nouă noapte se descheie la nasturi, împrăştiind întunericul ascuns în sân.  Un dor de lumină îl pun în aşteptarea zilei de mâine şi mă pierd cu totul la subsuoara nopţii de osândă, punându-mi la odihnă micile-mi păcate, Ochii mei se învaţă să doarmă, îmi ascund grijile sub pernă, somnul  se sfarmă de pleaopele-mi obosite  şi un înger aşterne-o pace ce seamănă a nemurire, peste toate cele trecătoare.Mi-e noapte, mi-e rugă, mi-e somn. Noapte buna!