CE AI SAU CE EŞTI?

Străbat cu atenţie staţia de autobuz plină de copii neastâmpăraţi ce se hârjoneau sfidând nemulţumirea unor doamne acrite de viaţă. Mă îndepărtez suficient ca să le las loc de zbenguială, măcar acolo, scăpaţi de „nu e voie” mult prea folosit acasă şi în şcoli. Trăgeam nădejde să-şi continue jocul, dar toţi s-au dovedit interesaţi de scuterul meu electric strângându-se în jurul meu. Claxonau, butonau pe semnalizare, pe avarii, pe far, după ce i-am lămurit cum stă treaba cu „ce-aţi păţit tanti de vă dor picioarele”. O aşteptam pe fetiţa mea să vină de la şcoală şi acolo ne dădusem întâlnire. Primăvara pusese stăpânire peste tot şi toate dar mai ales peste buzunarul meu prea subţire pentru câte hăinuţe îi rămăseseră mici Sânzienei în acel an. Vedeam pantalonaşi şi mâneci prea scurte la gecuţe şi la ceata de copii şi inţelegeam de ce se spune în general la aniversări „ai mai adăugat încă o primăvară în viaţa ta”. Ca la un semnal, copiii începură să râda şi să ţipe. La câţiva paşi distanţa, o fetiţă cu o geacă peste care ar fi trebuit să treacă vreo două primăveri ca să-i fie bună, încălţată cu cizme al căror fermoar era înlocuit cu ace de siguranţă, aplecată sub  povara unui ghiozdan agăţat pe un umar, muşca dintr-o felie de pâine pe care se afla o sarma. Cu privirea în jos îşi mânca hotărâtă sarmaua deşi copiii continuau să râdă.

–       Ce bine miroase sarmaua ta!! Uite, mi-ai dat idee ce să fac mâine de mâncare, încerc eu să o înveselesc.

–       Bunica a făcut sarmale de post. Îi ies foarte bune. Am avut grijă de surioara mea cea mică şi nu am apucat să mănânc, se justifică fetiţa mai mult pentru urechile copiilor.

–       Îţi place la şcoală? încep eu un dialog.

–       Da, vreau să mă fac doctoriţă de dinţi, ca doamna doctor la care lucrează mama.

–       Mama ta e asistentă? continui eu cu întrebările.

–       Nu, mama face curaţenie, răspunse ea cu demnitate.

Peste ani, am mai întâlnit-o pe Maria studentă la Asistenţă Sociala şi care a activat la Asociaţia Handicapaţilor Fizic ca voluntar într-un proiect pe care îl aveam în derulare. Frumoasă, brunetă, cu păr lung, discretă şi demnă, Maria şi-a croit drumul ei prin hăţişuri şi gropi, prin lumini şi umbre, prin negură şi zloată şi din Anglia mi-a cerut o scrisoare de recomandare acum câţiva ani. Cu câteva zile înainte am primit un mesaj de la Maria: „Vă mulţumesc, doamna Crina. Sunt asistent social într-un centru de recuperare neuromotorie pentru copii din Anglia”.

 Felicitări, Maria! Demnitatea cu care ţi-ai mâncat sarmaua de pe pâine te-a dus departe. Cei ce au mâncat atunci croissant şi chipsuri şi râdeau de tine oare ce fac acum?!

Anunțuri

Autor: clipederaidiniadulmeu

Cred în puterea mâinilor mele,a sufletului curat şi a iubirii aproapelui. Cred în curaj şi verticalitate,în zâmbet, în sinceritate şi devotament, în ajutor, în compasiune şi omenie. Si da, cred cu tărie în puterea minţii mele.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s