O LUMÂNARE NU PIERDE NIMIC DACĂ APRINDE ALTĂ LUMÂNARE

Când timpul îmi permite, îi mai iau la plimbare pe doi dintre amicii mei, care nu se pot deplasa. Sunt resemnaţi deşi stau izolaţi aproape în tot cursul anului. În toamna trecută ne-am propus împreună să ne plimbăm, adică să-i iau cu maşina şi să hoinărim pe unde ne va duce drumul. Recunosc, m-am gândit o bună bucată din noaptea anterioară “zilei de plimbat”, sa-i duc undeva să vadă ce s-a mai făcut, ce s-a mai construit, la o mânăstire, într-un parc, (deşi nu se pot da singuri jos din maşină) dar am ajuns la ei şi încă nu ştiam unde ii voi duce. Ne-am pornit la drum fără ţinta, eu zâmbeam încercând să destind atmosfera, ei tăcuţi tremurau simţindu-se nesiguri. Le simţeam respiraţia agitată de emoţia unui început de drum.

-Unde mergem? M-a cutremurat întrebarea Mariei.

-Surpriză! Am găsit eu imediat salvarea unei destinaţii neştiute.

Pe Ghiţă, ferchezuit ca de nuntă, proaspăt bărbierit, îl incurcau propriile mâini neştiind unde să le pună. Îl deranja centura, ba nu avea aer deşi pornisem clima, încerca să spună ceva dar nu-şi găsea cuvintele. Am ieşit din localitate şi în prima parcare am oprit. Nucii de pe marginea drmului ne ofereau primele fructe încă necoapte. Am împins cu carja, nucile căzute pe jos, spre maşină şi Maria a fost cea care le-a adunat cu bucurie de copil.

-Beleşte-le tu! l-am îndemnat amuzată pe Ghiţă.

Recunosc, îmi plac nucile “in lapte” decojite de prieteni……m-am alintat eu, strecurând câteva încurajări de siguranţă: că nu vom răbda nici de foame, nici de sete şi chiar şi necesităţile fireşti să le lase pe seama mea. Ştiam că asta îi stresează şi am ţinut să le înlatur jena neputinţei. Am pornit apoi cu o altă stare. Maria nu contenea să observe câmpurile, florile, vedea fazani (doar ea-i vedea), şi despre fiecare găsea să aducă o poveste de pe vremea când putea să se deplaseze. Ghiţă era fascinat de maşini şi femei. Cred că invers era prioritatea dar asta este o altă poveste.. Am intrat într-o pădure şi răcoarea întunecată a umbrei ne-a îndemnat să căutăm un loc de popas. Am deschis uşile iar eu am coborât pentru a-i putea privi pe amândoi.În liniştea padurii, din stânga şoselei, păsările îşi cântau pricesnele ca-ntr-un schit de taina, iar in dreapta Someşul îşi scutura apele într-o sfânta rugaciune.

-Putem să stăm mai mult aici? M-a întrebat Maria.

-Desigur, căt vreţi voi. Am respirat uşurată că o bucată din plimbare şi-a atins scopul.

 S-au aşezat pe scaune cât mai comod şi am povestit o bună bucată de vreme. Stând acolo, departe de lumea dezlănţuită, am înţeles că oamenilor nu le trebuie mult să se declare fericiţi, este suficient să aleagă să fie fericiţi.  Nu am fost inspiraţi la poezie dar apropierea de natură ne-a dat o stare de bine. Cu ce ne-am umplut ziua nu mai contează, dar această meditaţie în trei nu o vom uita o bună bucată de timp. Conduceam în tăcere lăsându-mi amicii să contemple asfinţitul. Mergeam încet pentru a lungi drumul de întoarcere şi-mi împrăştiam în toata fiinţa mea bucuria unei misiuni împlinite. Satisfacţia mea a fost că ei şi-au dus energia, acumulată acolo, între cei patru pereţi de unde mă vor saluta în multe dimineţi, graţie noii tehnologii care ne-a făcut amici.

Anunțuri

Autor: clipederaidiniadulmeu

Cred în puterea mâinilor mele,a sufletului curat şi a iubirii aproapelui. Cred în curaj şi verticalitate,în zâmbet, în sinceritate şi devotament, în ajutor, în compasiune şi omenie. Si da, cred cu tărie în puterea minţii mele.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s