ÎN AMINTIREA UNUI AMIC

Loţica, iertate-i fie păcatele, era băiatul mamei Mura. Era sursa din care răsărea şi apunea soarele ei. Chiar dacă îl iubea până la sacrificiu, mama Mura îl mai apostrofa din când în când, pentru că Loţica,vorba lui Creanga, nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu s-a făcut. Era tipul acela de copil şi mai apoi adolescent şi matur, care se dorea a fi în centrul atentiei, să graviteze toţi în jurul lui. Vorba aia , dorea să fie mireasa fiecărei nunţi, pruncul fiecărui botez şi chiar cadavrul fiecărei înmormântări dar toţi ochii să fie doar pe el. Nu s-a străduit niciodată să facă o faptă lăudabilă, în schimb năzbâtiile îi ieseau ca la catre. Taţii noştri fuseseră amândoi ceferişti aşa că se ântâmpla deseori ca drumurile noastre să se intersecteze. Eu eram “cuminţenia pământului” şi mamei Mura nu-i scăpa nicio ocazie să mă ridice în slăvi. După părerea ei eu eram copilul, pe care dacă-l pupai pe frunte ţi se împlinea orice dorinţă, ca la moaştele Sfintei Paraschieva. Nu de puţine ori mama Mura mă dădea ca exemplu de urmat, sperând ca Loţica să revină pe drumuri mai bune. Ajunsese Loţica, să facă bube când mă vedea. Nu mă scotea din: minorosiţă, sclifosită, mimoză şi alte alea.

 Anii au trecut şi drumurile noastre s-au îndepărtat o vreme dar ne-am regăsit, angajaţi fiind, în aceeaşi cooperativă. Eu terminasem Liceul Economic iar el o şcoală profesională de cojocărie pe la Ramnicul Sărat. Când m-a văzut prima oară, în contabilitate, Loţica, şi-a dat ochii peste cap îngrozit că nu scapă de mine ca de păduchi. Nici nu avea cum să scape că tare mult mă necăjise, aşa că sfinţeniei din mine îi venise chef de păcătuit. Îl tachinam ori de câte ori prindeam ocazia şi apăream  acolo unde “doar eu lipseam”.

Într-o zi îl întâlnesc în oraş pe Corzo. Stătea rezemat de un perete şi se uita după fete. Loţica se deplasa ajutat de o cârjă şi un baston. Chiar dacă fizicul nu ne ajută pentru a ne declara frumoşi, cu o atitudine pozitivă putem să reducem din handicapul estetic. Loţica se uita în oglindă doar când se rădea de aceea se credea un Adonis. În rândul tinerilor cu handicap Loţica nu era prea agreat. Cu bărbaţii era arogant şi teribilist iar cu fetele bădăran şi zeflemitor.

 – Ce faci Loţică? Nu te-am mai văzut cam de multicel,  mă miorlăi eu lângă el.

Ştiam că-l enerva prezenţa mea. Îi stricam imaginea, şi şustele, şi toate planurile.

 – Nu mai lucrez în Unirea, răspunde el sec suflând fumul de tigară, din coltul gurii,  pe mine.

 Mă fac că nu bag în seamă, mitocania lui şi mă înghesui aproape de el.

 – Şi cu ce te ocupi? Îl întreb eu peste umăr.

 – Sunt antrenor de fotbal, îmi răspunde mutându-se puţin mai departe de mine, să nu ia râie.

 – Aiiiiii de capul şi de zilele mele!… ia arată-mi tu un joc de glezne, aşa cum îi înveţi tu pe discipolii tăi să se antreneze, îl sâcâi eu în bătaie de joc.

Scuipă printre dinţi o înjurătură şi se uită în toate părţile, numai la mine nu.

 Un grup de băieţi trece pe lângă noi fără să ne bage în seama şi-l aud pe Loţica strigând dupa ei din toţi rarunchii.

– La şase avem antrenament, măi!

 – Du-te măi şi bate-ţi coasa, îi răspunde unul dintre ei, mai sictirit, în timp ce ceilalţi au izbucnit în râs.

Dau să-i spun că nu prea are autoritate ca antrenor, dar tocmai, se apropie de noi un domn care ne oferea o monedă  în semn de milă. Loţica se uită stânjenit undeva dincolo de Hotelul Aurora, în timp ce eu îl refuz politicos pe domnul mărinimos.

 – Vezi, dacă ai venit aici, cred oamenii că cerşim, îmi sugerează el să plec.

În timp ce mă pregăteam să plec îi spun:

– Dacă nu vii la lucru, tu chiar vei ajunge să cerşeşti.

Nu apuc să mă îndepărtez prea mult, că-l aud pe Lotica:

– Crina, nu-mi dai o sută de lei? Dar să nu-i spui mamei.

 – Nu-i spun mamei, stai liniştit, îl asigur eu că ştiu să păstrez un secret.

Peste o vreme, mă caută Loţica, îmbrăcat în haine de lucru.

 – Ţi-a trimis mă-ta Mura brânzoici, strigă dorind să atragă atenţia întregului birou. Odata cu pachetelul cu brânzoici îmi strecură în mână şi banii datoraţi. În loc de mulţumire am auzit cea mai frumoasă apreciere.

– Crina, tu eşti fată de treabă!

Anunțuri

Autor: clipederaidiniadulmeu

Cred în puterea mâinilor mele,a sufletului curat şi a iubirii aproapelui. Cred în curaj şi verticalitate,în zâmbet, în sinceritate şi devotament, în ajutor, în compasiune şi omenie. Si da, cred cu tărie în puterea minţii mele.

2 gânduri despre „ÎN AMINTIREA UNUI AMIC”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s