POVEŞTI DIN LUMEA MEA

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016 (II)

ZIUA A TREIA

Luată de valul atâtor întâmplări, am omis să vă spun care a fost nedumerirea mea, cănd am aflat că voi veni la Hotelul Muncel. Am mai avut eu o nedumerire când am văzut prima oara scris “PIZZA”. Am înlocuit eu în gând, desigur fac multe eu în gând, un “z” cu un “d” dar îmi dădea cu virgulă. Refuzam să cred că plăcinta aia cât o roată de car se poate numi ca în gândul meu.

Aşa şi cu denumirea acestui hotel, am înlocuit eu “n” cu “s” ca să-mi dea Muscel. Am apelat la  “google ştie tot” şi am devenit cu cinci minute mai deşteaptă. Deci e bine, e bine scris.

Dar, la mine mereu găsiţi un “dar”, ceva nu e bine. Nu cu denumirea hotelului, am şi uitat de numele lui când am văzut că parcarea lui e la dracu-n praznic. Ce să mai vorbim de parcare rezervată persoanelor cu dizabilităţi. Prea multe cerem.

Deşi unora   li se face părul măciucă, odată ce aud cuvântul “ handicapat” , din statisticele ultimilor ani, se îngroaţă serios rândul acestora.

Deci, îmi duc maşina la dracu-n praznic şi vin pe cărucior. Cobor o vale şi apoi urc un deal şi ajung, “pic de apă”, la recepţie.

Recepţionera, o brunetă cu un zâmbet fals, mă vede pe mine cea plină de calitati: handicapată, femeie şi blondă pe deasupra, mă sfidează şi stă de vorba cu Mariana, că doar aici se stă de vorbă doar cu însoţitorii.

Ma bag şi eu în discuţie ca musca-n lapte  şi o determin pe doamna recepţioneră să iasă de după tejghea. Începe să-mi explice ceva cu gesticulaţii largi de parcă se străduia să folosească limbajul mimico-gestual, sperănd că poate, poate voi pricepe ceva din convingătoarea ei pledoarie.

N-o ascult pentru că ce-mi spunea ea nu era de interes public. O opresc şi-mi spun păsul:

– O instituţie care se respectă şi care se adresează persoanelor cu mobilitate redusă, sunt obligate să asigure locuri de parcare rezervate persoanelor cu dizabilitaţi la cel mult 45m distanţă de intrarea în imobil, accesibilă utilizatorilor de fotoliu rulant.

Simt că nu mă ascultă, deşi această informaţie este de interes public.

Şi, uite aşa, am facut şi o consiliere (DEGEABA) în debut de concediu!

 

ZIUA A PATRA

Astăzi e linişte şi pace.

Tratament, eu forţez program, nu respect orele, mint că plec la mama naibii şi fac toate procedurile de dimineaţă deşi am una programată la o ora după ce mănânc.

Nuuu, Mariana respectă tot: stinge lumini, închide robineţi, borboroseşte când  vede gunoi aruncat, nu minte, respectă programul de proceduri.

Venim de la masă şi stabilim agenda după-amiezii. Mariana dă verdictul:

– PROGRAM ADMINISTRATIV!!

Dar, iar este un “dar”, înainte de începerea programului administrativ, ne facem somnul de frumuseţe. Deşi eu îmi programasem să stau pe facebook, asta cu frumuseţea mă provoacă, dar mă provoacă, nene, de-o viaţă. Deci dacă dorm voi deveni o adevarată DIVA!

Zis şi făcut! Ne culcăm şi intrăm amândouă în transă, pardon, în stare de înfrumuseţare. Nu apucăm să ne facem frumoase (mie mi-ar trebui să mai dorm de acum înainte cam treizeci de ani) că se aud bubuituri în uşa.

Mă ridic, nu ştiu dacă-s picioarele mele sau ale Marianei, fac eforturi dar nu ştiu de ce. O zăresc pe Mariana mergănd cu ochii închişi, spre uşă, bombănind.

Eu continui să mă fac frumoasă fericită că o întrec pe Mariana. Aud ceva cu “……..noi” şi o întreb pe Mariana dacă ne ia pe amândouă.

– A venit  camerista după gunoi, mormăie Mariana

– Aaaaaaa ……… asta era, mormăi şi eu ca să nu tac.

– Gata, suntem destul de frumoase, hai că avem de spălat, o aud pe Mariana dând ordine clare şi concise.

Mi-e pe limbă să-i spun Marianei că fumoasele nu spală rufe dar oricum ea este déjà la baie.

Eu mă uit în oglinda de pe hol şi constat că-s numai bună de spălat rufe. Somnul asta şi-a batut joc de mine că numai frumoasă nu sunt.

Încep să-i cânt Marianei “suflecată-cată pană la brâu, ducea, ducea rufele la râu” dar mă opreşte în stilu-i categoric şi-mi motivează că nu vrea să ploua.

– Si ce dacă plouă că şi aşa sunt arestată în hotel, maşina mea e la dracu pe ospăţ,mă văicăresc eu.

Încep să spăl şi eu căteva rufe de care aveam nevoie în zilele următoare şi constat că m-a apucat un dor nebun de Zambilica-maşina mea de spălat.

Mă uit în oglindă şi mă apostrafez:

– Ce-s cu ifosele astea de piţipoancă pensionară?! Dă-i ‘nainte cu curaj!

Îmi rup o unghie, motiv pentru care cobor toţi sfinţii şi-l blagoslovesc pe cel ce-a inventat chiloţii.

După cum îmi arată manichiura şi părul, conchid că apa asta termală din Felix, moie tot, tot. Bărbaţilor, vă sugerez să staţi acasă…!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s