SPERANŢA ESTE UN MIJLOC DE A TRĂI

Ajung acasă după o zi de muncă. După cum mi-e obiceiul, rămân în faţa blocului şi aştept să coboare Pufuleţ, adorabilul meu câine, un Bichon bolognez şi mai stau câteva minute până se mai zbenguie şi el. Apelez, mereu, la o vecină care mi-l coboară, ca să nu urc eu, scutindu-mă de un efort.

Mi se întâmplă uneori să mai schimb câteva vorbe când cu un vecin, când cu un cunoscut din cartier.

Astăzi mi-e dat să o întâlnesc pe doamna Maria care venea de la şcoală cu Miruna, fetiţa ei pe care o însoteşte în fiecare zi la orele de curs. Miruna are un handicap sever dar din motive obiective nu voi aminti aici cauza ce i-au provocat această dizabilitate.

– Ooo, doamna Crina, de câte ori vă văd, mi-o imaginez pe Miruna conducând maşina, venind de la serviciu, cu familie…mă abordează doamna Maria zâmbindu-mi de departe.

Le salut pe amândouă dar îmi exprim admiraţia pentru Miruna care mi se pare că a crescut ca din apă.

La avalanşa mea de întrebări Miruna îmi răspunde cu da si bine,  mişcându-se haotic, sprijinită de braţul mamei sale, cu privirea rătăcită când sus, când jos. Am pierdut şirul anilor de când le cunosc şi rămân consternată când aflu că Miruna are şaptesprezece ani, deşi nu-i dădeam mai mult de zece sau doisprezece. Îmi spune că este în clasa a-V-a şi că, ea mama, merge în fiecare zi la şcoală să ia notiţe şi să scrie în locul Mirunei.

Începe să-mi înşire performanţele Mirunei: ştie să citească, ascultă muzică, rămâne singură în casă, începe să o deranjeze scutecul (ceea ce este un semn bun) radiază de speranţă doamna Maria.

Îmi spune că au fost la recuperare, că Miruna a început să meargă singură prin casă şi că pasiunea ei este să scoată hainele din dulap….Toate astea mi le spune, doamna Maria, cu un uşor amuzament.

– La terapie psihologică o duceti? Arunc eu o întrebare oarecum firească.

– Nu, doamnă , nu este nevoie că Miruna nu face crize mă asigură ea, în sensul că nu este agresivă.

Tac, mă abţin greu să nu-i sugerez că este nevoie de un sprijin specializat în dezvoltarea de abilităţi de viaţă independentă pentru Miruna. Majoritatea părinţilor care au copii cu handicap asociat, luptă pentru a-i recupera fizic, motoriu nepunându-se accentul pe partea psihică şi intelectuală. Am eu o vorbă: “şi pe picioare capul le duce”

Mă întreabă la ce vârstă am început să merg pe carje.

– La şaptesprezece ani, îi răspund.

O văd că se luminează la faţă.

– Aaaa, şaptesprezece ani are şi Miruna. De acum se va schimba, înseamnă?

 Mă moi toată!!

 Ce să-i spui unei mame care se agaţă disperată de această vârstă, care în concepţia ei face minuni.

Nu-i mai spun câte performanţe am avut eu până la acea vârstă, câte premii am luat, la câte olimpiade am participat, câte cărţi am citit şi că motivaţia de a mă ridica pe verticală nu a fost pentru mine o prioritate până la acea vârstă.

Îmi vine în minte un banc macabru în care încerc să mă refugiez pentru a nu-mi coborî prea mult vibraţia.

“ La patul unui bonav vine medicul şi-i dă două veşti: una rea şi una bună. Vestea rea e că mai ai trei zile de trăit, vestea bună e că două au trecut déjà şi scapi”.

ÎI zâmbesc a încurajare şi constat că zâmbetul meu face minuni în sufletul doamnei Maria. Îi vâd strălucirea ochilor.

– Miruna are şaptesprezece ani îi spune vecinei care mi-l adusese pe Pufi jos. Doamna Crina avea şaptesprezece ani când a început să meargă.

– Staţi liniştită, doamna Maria, va fi bine!

Ne despărţim noi cu zâmbete largi. În gând! Va fi cumva! Vorba bunicii mele: “Niciodată n-a fost, să nu fi fost cumva!”

Anunțuri

10 gânduri despre „SPERANŢA ESTE UN MIJLOC DE A TRĂI

    1. Majoritatea, dacă nu toţi părinţii care au copii cu dizabilităţi asociate vor ca odraslele lor să meargă. Nu se găndesc că dacă mintea nu-i duce, mersul fără discernământ poate şi lor să le-ngreuneze situaţia. Dar, speranţa moare ultima. O seară frumoasă.

      Apreciat de 1 persoană

  1. Nu speranta,nici credinta
    nu vindeca suferinta.
    .Doar iubirea lui Hristos,oferita gratuit,
    va produce alinare sufletului chinuit.
    Sa le oferim iubirea,celor slabi,nenorociti,
    de aveti iubire-n suflet,ati primit,s-o oferiti.
    Cei ce dau cu bucurie,din valorile de sus,
    sunt fiii Împaratiei,si frati buni a lui Isus.
    El prin dragostee si mila,schiopi si orbi a vindecat,
    azi valorile iubirii sunt doar un deziderat…
    Zidim temple si altare,din pamânt mort,material,
    nu ne regretam pacatul,ca acel vestit tâlhar.
    Refuzam harul iubirii,si nu mai privim în sus,
    bâjbâim prin întuneric,nu-L mai vedem pe Isus.
    Nu mai stim ce e iubirea,ne hranim cu surogate
    iar parintii-si duc copii,la altare false,moarte.
    Nu se mai asculta Legea,harului IUBIRII SFINTE,
    Dumnezeu nu ne mai este,nici Stapân si nici Parinte…

    Apreciază

  2. Este foarte dură această realitate, când părinții copiilor cu dizabilități sunt ei înșiși niște oameni care au nevoie de consiliere și „luminare”. Câți asemenea copii ratează șanse mari de recuperare, din cauza ignoranței părinților? Și nici autoritățile nu fac mare lucru…
    Poate totuși mai vorbiți cu vecina, să o mai „destupați” la minte, ca să priceapă ce trebuie.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Din experienţa mea obţinută în lucrul cu persoana cu dizabilităţi am ajuns la concluzia că familia este, uneori, mediul cel mai nociv pentru aceasta. Unele persoane sunt izolate de familie de ruşine, altele din grija de nu fi privite cu milă de societate si altele cărora li se stăvileşte posibilitatea de recuperare din teama de a nu fi prea solicitate, (prea chinuite ). Bună dimineaţe.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s