LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

Dăunăzi, un prieten m-a întrebat de ce nu scriu şi despre mine câte ceva. Sunt lucruri, trăiri ale vieţii mele care poate ar fi de folos unora care se află într-un moment de impas  al vieţii lor, moment în care doar tăiatul venelor ar mai rezolva ceva, moment în care întunericul tunelului este atât de negru încat nici luminiţa de la capatul lui nu se mai zăreşte.

Nu-mi propun să conving că viaţa este usor de trăit, pentru că s-ar găsi destui cârcotaşi să-mi spună că nu-i aşa, dar îmi propun să arăt că şi în momentul băgării degetelor în priză se poate ivi o licărire de speranţă, un motiv de a trăi şi de a face lucruri măreţe.  Ochiul minţii îl avem toţi, acela trebuie deschis!

Am fost ultimul copil din cei patru a unei familii simple de la ţară. Tata era deşteptul familiei având şapte clase şi era ceferist, iar mama patru clase declarate, dar doar două fuseseră efectuate cu adevărat. Acest decalaj de „cultura” s-a simţit în familie, mai tot timpul. Tata îşi impunea destul de agresiv înalta-i pregătire, pe când mama îşi asuma cele doua clase justificând mereu că ele constituie baza celor şapte.

M-am născut cu patru kg. Mulţi spun că nu am prea crescut de atunci. Au dreptate. Nu mi-am poropus de la început  să cresc, aveam altă treabă pe care înca nici acum nu am terminat-o.

La un an şi patru luni m-am îmbolnăvit de poliomielită. Era prin anii cand epidemia de poliomielită făcea ravagii în toata Europa. Ei, eu treaba asta am avut-o să o contactez şi să mă ocup de efectele ei şi astăzi.

După ce perioada de contaminare a trecut, părinţii au fost sfătuiţi să mă ducă la recuperare, pentru a îmbunătăţii restantul funcţional, pentru că „Slava Domnului” îmi rămăsese unul de cinci la sută pe care-l am şi acum. Acela a fost momentul în care a început dezvoltarea mea ca om. A fost şansa vieţii mele  şi începutul a ceea ce sunt astăzi.

Pentru că în acei ani s-au îmbolnăvit zeci de mii de copii, statul român a înfiinţat centre de recuperare în toate regiunile ţării. Primul  centru unde am fost repartizată, a fost la Sibiu unde am stat nouă luni. Acolo a început „emanciparea” mea. La întoarcere în familie aveam aproape trei ani, ştiam cum mă cheamă, câţi ani am şi îi înnebuneam pe toţi cu „Vine Mo Zalilă!”, care faceă deliciu familiei, rudelor şi vecinilor. De cum am intrat în casă, prima pe care am traumatizat-o cu prezenţa a fost sora mea care avea cinci ani şi care era preferata tatălui meu. Nu înţelegeam de ce nu ştie câţi ani are şi cum o cheamă.

  • Învaţ-o tu! Îmi dădu, tatăl meu sarcini încă de pe atunci, văzând că febleţea lui avea lacune.

Am învăţat-o,…. aşa că în câteva zile şi pe ea o chema „Cuţa Buş” şi avea doi ani.

Încântat, nevoie mare, de performanţele de memorare ale sorei mele şi nervos pe mine că o învăţ doar prostii, după alte câteva zile, speriată de ieşirile necontrolate ale tatălui meu, am înţeles că pe mine mă chema Florica şi aveam cinci ani.

Această inversare de situaţie a fost pusă pe seama handicapului meu, aşa că orice prostioară făcea sora mea era facută din inocenţa copilului din ea şi orice poznă făceam eu era pusă pe seama „las-o săraca că e bolnavă”.

Mi-am însuşit această „scuză” şi am profitat de ea cât am putut.

VA URMA

 

Anunțuri

9 gânduri despre „LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

    1. Cred că la acea varstă toţi copiii învaţă uşor. În postarea mea am vrut să evidenţiez şansa de dezvoltare pe care am avut-o în momentul în care am plecat din mediul familial. In centrele de recuperare primeam educaţie de la asistenţi, medici, educatori, învăţători, personal mult mai instruit decât acasă. Am prins şi acei ani în care personalul din centre chiar îşi făcea treaba

      Apreciat de 1 persoană

  1. Te felicit pentru ideea de a-ți așterne aici amintirile! Așa cum bine zici, pot fi un imbold și o învățătură pentru toți cei care trec prin astfel de situații, și nu neapărat din cauza poliomelitei. Aștept cu interes celelalte părți, cât mai multe! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. Interesante amintiri insiruite aici,pline de curaj dar si de un mare adevar. Am cunoscut multe persoane care au avut de suferit din cauza poliomielitei chiar in urma vaccinului, Se pare ca desi vremurile erau mai grele in acea perioada oamenii erau mai constiinciosi cand practicau meseria. Acum (dupa parerea mea) vremurile sunt si mai grele dar si oamenii majoritatea nu mai au constiinta.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Si eu în urma vaccinului m-am îmbolnăvit. Norocul nostru, dacă pot să-l numesc noroc, a fost că poliomielita nu a lăsat sechele intelectuale sau psihice de aceea programa de învăţamânt am avut-o ca în scolile de masă deşi mulţi am facut scoli speciale. Nu spun mai mult aici pentru că vreau să mă urmăriţi în postările mele. O seară frumoasă.

      Apreciază

  3. De la Centru de recuperare din Sibiu, care era pe Calea POPLACA, langa o mare unitate militara, am si eu primele semne vizibile de vindecare. Tratamentul era de lunga durata 3-4 luni, dar fiind copil, am avut parte de bunatatea personalului, care ne ocrotea mai mult decat pe copii lor care erau sanatosi.Am fost internata acolo de 16 ori, si am reusit sa merg in picioare datorita kinetoterapiei din centru

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s