TRISTEŢEA UNUI COPIL

Am ajuns la Techirghiol după o lungă călătorie cu trenul. Nu mai plângeam, mi se oprise tristeţea-n gât împietrindu-mi vorbele. Păpuşa nu mai reprezenta nimic.  Îmi furase jocul, entuziasmul şi toată veselia ce o găsise la mine. Tineam Într-o mânuţă un biscuite ce mi-l dăduse mama la coborârea din tren neştiind ce să fac cu el, iar în cealaltă, păpuşa.

  • Uite Crinuţa marea, încerca mama să mă înveselească ferindu-şi faţa plânsă.

Am privit fără interes imensitatea întinderii de ape şi am văzul cum lacrimile mamei se prelingeau în ea. Ce multe mame-au plâns aici! mi-am zis mirată-n gând.

Toţi trei vedeam pentru prima oară marea, dar  nu ne puteam bucura niciunul de splendoarea ei în miez de iarnă. Ei îşi plângeau tristeţea lor care era diferită de a mea. Eu nu mi-o plângeam pe a mea. Eu mi-o dăltuiam în minte, în carne, în suflet, în toată fiinţa mea.

 Sala de aşteptare a Sanatoriului de copii din Techirghiol era ticsită de părinţi şi copii. Printre plânsetele sfâşietoare a copiilor, cam de aceeaşi vârstă cu a mea, se auzeau din când în când vocile infirmierelor care dădeau ordine scurte, clare şi reci.

S-a deschis o uşă şi o asistentă i-a înmânat unei infirmiere un teanc de dosare.

  • Camera doi, Vila Lucia , a bubuit ea ca o talangă!

Infirmiera s-a îndreptat către noi, întinzându-i un sac mamei mele:

  • Dezbrăcaţi fetiţa, puneţi în sac hainele care rămân la garderobă. Nu aveţi voie să-i lăsaţi fetiţei nimic, nici haine şi nici mâncare.

M-a înfăşurat într-un cearşaf şi m-a smuls din braţele mamei mele fără să apuc să-mi primesc binecuvântarea despărţirii. Cu biscuitele într-o mână şi cu o batistă în care apucase mama să-mi pună un pieptene şi păpuşa, în altă  mână, m-a trecut în spatele unei uşi ce s-a închis a  pustietate, înjunghiindu-mi auzul. Cu ochii închişi sub duşul ce-mi biciuia întregul trup,  o vedeam încă pe mama tremurând într-un plâns cutremurător şi pe tata rezemându-şi amărăciunea de un stâlp de susţinere a sălii de aşteptare. Voiam să rămăn aşa, cu ochii închişi să-i ţin legaţi acolo pe mama şi pe tata, dar m-a adus la realitate infirmiera ce bombănea când mi-a descoperit biscuitele înmuit în mână. Mi-a spălat biscuitele, pe care doream să-l păstrez ca amintire. Era biscuietele cel mai de preţ. Pe el scria MAMA!

Îmbrăcată, la indigo, la fel ca ceilalţi copii, indiferent că era fetiţă sau băiat, am ajuns în cameră…. camera doi, Vila Lucia. Erau şapte paturi, ca în povestea cu cei şapte pitici. Unul singur era cu plase laterale în care am ajuns eu, semn că urma să fiu cea mai mică  din cameră. În acel pătuţ, al lui Mutulică din poveste, mi-am ascultat sufletul cum se spărgea în bucăţi, mi-am potrivit  bătăile inimii într-un ritm cadenţat a trenului care mă întorcea acasă, şi mi-am colorat speranţele pe când voi creşte mare.

  VA URMA

Anunțuri

16 gânduri despre „TRISTEŢEA UNUI COPIL

  1. Poveștile dumneavoastră mă lasă fără grai, fără capacitatea de a răspunde, de a spune ceva. Și asta nu doar pentru că mi-am bătut joc de sănătatea mea, din cele mai vechi timpuri până în prezent.
    (Se pare că am spus totuși ceva, nu-i nicio contradicție, ce am spus e egal cu zero, ca și această frază.)

    Apreciat de 1 persoană

  2. In fiecare rand ce l-ai scris aici parca ma vad pe mine.Eu n-am fost puternica, eu inca traiesc in noptile de nesomn despartirile de parinti.Am intilnit si eu aceleasi cadre medicale care isi faceau poate meseria constiincios dar carora nu le pasa deloc de spaima si singuratatea in care eram aruncati . T
    e felicit , Crinuta !

    Apreciat de 1 persoană

  3. Pe la tine, chiar și durerea e redată atât de frumos, încât parcă nu mai doare!
    Eu am fost la Techirghiol cu școala, deci era un motiv de bucurie acea „vacanță” de trei luni, cu școală mai puțină, băi, jocuri, mâncare bună și… fete! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Voi ajunge să povestesc şi de aceea perioadă în care ne bucuram de revedere în peregrinările noastre prin sanatorii. Spaima şi tristeţea am avut-o în fragedă pruncie. Aici în această relatare aveam patru ani. Doare, Petrica, doare! Urmareşte pe facebook şi aici, comentariile altor prieteni care au simţit pe pielea lor ceea ce spun eu aici. Vei vedea că nu mint.

      Apreciat de 2 persoane

  4. Si eu am astfel de amintiri, dar de la Cluj, cand am fost luata (a se citi ”smulsa”) din brate de la mama pentru a fi internata. Urma o operatie. Nu am retinut despre ce operatie a fost vorba, insa retin ca m-am prins ca un ”cleste” de gatul lui mama. Patru persoane, barbati, au tras de mine sa ma ia din bratele ei. Isi acoperise fata si plangea, iar eu … urlam. Printr-o ferestruica mica a vedeam cum se uita dupa mine … si imaginea ei se micsora incetul cu incetul. Aveam la mine o plasuta alba cu jucarii. Plasuta aia … era mama, o vedeam mereu plangand. Continua sa scrii, Crinuta, continua. Te pup, Diana

    Apreciat de 2 persoane

    1. Mă bucură intervenţia ta aici. Tu ai făcut poliomielită mai încoace când epidemia se considera a fi fost eradicată. Eşti mult mai mică şi credeam că s-au făcut schimbări în comportamentul celor care se ocupau de recuperarea celor afectaţi. Deşi nimic nu ar trebui să justifice spaima ce o băgau în noi, credeam că nu mai era loc de „pupat în frunte” atunci când ne perindam zeci de mii de copii prin mâinile lor. Îţi mulţumesc pentru vizită, aici. Te pup

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s