FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

PĂPUŞA MEA SALVATOARE

Nici nu am observat când s-a umplut camera de suspine şi scâncete mocnite. Stăteam cuminte în pătuţul cu gratii şi-mi înfăşam păpusa în batista udă de lacrimi. Încă suspinam şi nu-mi ridicam privirea din cearşaf. Camera era cufundată într-o tristeţe mormântală. Doar scârţîitul paturilor şi a noptierelor mai înjunghiau tăcerea.

Deodată s-a auzit strigătul unei infirmiere care aducea în braţe o fetiţă tot atât de mică precum eram eu şi care nu răspundea la nicio întrebare.

  • Pe asta unde să o pun? Aici nu mai este pătuţ.
  • Sora şefă spune să o pui într-un pat mare, i-a răsuns o altă infirmieră.

Aşa a ajuns Leontina în patul de lângă mine pe care-l ocoliseră celelate fete motivând că sunt o smiorcăită mică.

Leontina, era o blonduţă spălăcită, cu ochi albastrii-gri dovadă că tatăl ei nu era atât de păcătos ca al meu şi avea atârnat, de gât un şnur ce se dorea a fi alb, cu o tetină exploatată la maximum.

Noi două eram cele mai mici iar celelalte aveau aproximativ opt- zece ani.

Ioana, am aflat mai tărziu, era din Bucureşti şi parinţii săi erau medici. Am remarcat la ea ghetuţele ortopedice din lac alb. Era înăltuţă, subţirică precum o trestie, cu pielea bronzată de parca ar fi locuit la mare, ochii verzi străvezii pe care-i comparam cu margelele fosforescente a rozalului mătuşii mele. Avea sechele de poliomielită la un singur picior şi mi se părea că are cel mai frumos mers. Era cea mai mare din cameră şi preluase poziţia de lider al grupului de fete. Eu am devenit una dintre febleţele sale imediat ce mi-a aflat numele. Doar trei din cameră se puteau deplasa singure, printre care şi Ioana. Acestea mă arestau sau mă eliberau după bunul lor plac, din pătuţul cu gratii. Am învăţat, de nevoie, să escaladez plasa pătuţului şi în scurtă vreme orice maimuţă ar fi putut să ia lecţii de căţărare de la mine, dovadă că sufletul nu cunoaşte situaţii de viaţă fără ieşire.

În zilele următoare am aflat că sunt cea mai mică şi singura care eram de grădiniţă.

Într-o dimineaţă a venit învăţătoarea să vorbească cu şcolăriţele şi să facă un plan de lucru cu ele. Atunci am aflat că Leontina avea şapte ani şi că părinţii îi adusesera dovada că este înscrisă în clasa a-I-a.

  • Ai carţi şi caiete? a întrebat-o învăţătoarea smulgându-i de la gât şnurul cu tetina.

Plângând, Leontina, a dat negativ din cap.  Atunci învăţătoarea i-a dat un Abecedar şi o Aritmetică, două cărţi care mi-au acaparat atenţia. Neînţelegând pe ce criterii se dau acele carţi frumoase, am exclamat plină de speranţă:

  • Şi eu am biberon, dar l-am uitat acasă!

 Au fost primele hohote de râs care au pus stăpânire pe cameră. Învăţătoarea m-a privit galeş şi mi-a cifulit părul cu o oarecare simpatie.

Cu ochii la cărţile Leontinei, ea cu ochii la păpuşa mea am reuşit repede să ne împrietenim. Cum pe Leontina o încurcau cărţile, îi dădeam în schimb păpuşa care-i înlocuia cu succes tetina atât de regretată. Cu ajutorul Ioanei am făcut primele descoperiri ale lumii literelor şi în scurtă vreme am devenit spaima ghiozdanelor din cameră. Cum mă scăpau din vedere, cum dădeam iama la cărţi, caiete, creioane şi călimări cu cerneală. Mai în glumă, mai în serios, fetele afirmau că am în mine un mic demon şi că aş avea nevoie de exorcizare.

Într-o zi am constat că păpuşa mea nu avea o mânuţă. I-o rosese Leontina încercând să adoarmă. De la ea am învăţat să mă legan şi eu înainte de a adormi, spre disperarea fetelor mai mari care nu suportau scârţîitul paturilor. Văzând că şi păpuşa devenise handicapată, mi-a trecut prin minte să o duc şi pe ea la procedurile de tratament. Dacă toate doamnele au intrat în jocul meu cu tratarea păpuşii, când i-am făcut împachetarea cu nămol am reuşit să înfurii vreo trei infirmiere. Am dus-o în cameră nespălată uitând să o mai duc şi la duş. Am uns cu nămol toată dumnezeirea camerei ceea ce mi-a atras o moţăială pe măsură dar şi riscul de a-mi fi conficată păpuşa. Pentru prima oară răcnetele de disperare ale Leontinei “au facut toţi banii”.

VA URMA

 

10 gânduri despre „PĂPUŞA MEA SALVATOARE

    1. Da, mă bucur de o memorie foarte bună. Este adevărat că ţin minte numele persoanelor care au contribuit cândva la anumite momente din viaţa mea. Pe Ioana o ţin minte că o aveam ca model de urmat şi a fost una dintre fetele de acolo care mi-a suportat cu îngaduinţă prostioarele. Cu Leontina, m-am mai întâlnit prin sanatorii, apoi la şcoală la Craiova şi am ţinut legătura. Bună dimineaţa!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s