FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

PRIMELE PRIETENII

S-au scurs cele trei luni, deşi nu au fost uşoare. Nu am reuşit să mă adaptez programului de sanatoriu, nu mâncam decât cu noduri, adormeam ascultând în gând „glasul roţilor de tren” care mă duceau acasă. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu nod în gât, iar seara până ni se dădea stingerea număram razele becului privite printre gene. Îmi făcusem un obicei de a mă juca cu mâinile, cu degetele făcând diferite figuri geometrice pe care le învaţasem la grădiniţă. Tresăream la fiecare ordin dat: mâinile la spate, sau bagă mâinile sub pătură; închide ochii sau linişte; nu face aia sau nu face cealaltă. Căutam în fiecare voce străină glasul mamei sau al tatălui meu, în fiecare om văzut pe stradă, de pe geam, căutam figurile părinţilor mei.

A venit şi ziua mult aşteptată. Aceeaşi sală de aşteptare, ticsită de oameni. Un murmur plin de izbândă pusese stăpânire peste tot. Plecam acasă! Tremurând de bucuria revederii, lacrimile mele şi ale părinţilor mei nu se puteau defini: bucurie sau tristeţe?. Eu ii vedeam aceiaşi, ei pe mine mult schimbată în bine. Crescusem, aveam deja cinci ani împliniţi de câteva zile, vorbeam frumos (mi-au recunoscut mai târziu), semănam a copil de domn (au remarcat tot mai târziu).

Eram deja îmbrăcată în haine „civile” cănd doamna doctor Chivu şi-a făcut apariţia în sala de aştepare şi a început să dea părinţilor unele sfaturi. Ajungând lângă tatăl meu, i-a spus poruncitor:

  • Dacă nu ne mai vedem, să dai copilul acesta la şcoală, cănd va creşte.

I-a făcut semn tatălui Ioanei să o urmeze în cabinet. Acesta a luat-o pe Ioana în braţe şi o servietă pe care doar oamenii de oraş o purtau şi a urmat-o. A fost ultima oara când o vedeam pe Ioana. Nu am mai întalnit-o niciodată nicăieri. Mi-a rămas în minte imaginea aceea al tatalui Ioanei cu ea în braţe. Mai târziu în anii adolscenţei mele, am asemuit-o cu pesonajul principal Edith din Suflete Zbuciumate  de Ştefan Zweig.

După Leontina venise doar tatal ei. Plăngeau amândoi mocnit, tinand-o pe Leontina pe un genunchi încă îmbrăcată în hainele sanatoriului. M-am apropiat de urechea ei şi i-am spus să nu plângă că-i dau păpuşa ei. Şi aşa era mâncată toată, m-am gândit. Mi-a spus că plânge de bucurie că acasă are un frăţior nou nouţ. Nu am înţeles de ce trebuie să plângă pentru asta, dar ştiu că mama mea a îmbrăcat-o în hainele aduse de tatăl ei, lăcrimând şi ea de bucuria lor. Cu Leontina mi-a fost dat să mă întalnesc mai des legându-se între noi o frumoasă şi trainică prietenie.

După multă vreme am adormit liniştită în legănatul cadenţat al trenului care mă ducea acasă.

14 gânduri despre „PRIMELE PRIETENII

    1. Dacă mă compar cu fraţii mei rămaşi acasă, Da. Am spus-o de la început, şansa mea în dezvoltarea personală a fost că am plecat de acasă. Mai târziu nu mă regăseam în famile. Priveam alte orizonturi, aveam alte opinii pentru viaţă. Chemarea sângelui a rămas.

      Apreciat de 3 persoane

    1. Sunt puţine şanse. Nici nu mai ştiu dacă şi-ar mai aminti de mine, de noi. Eu relatez aici întâmplări ce s-au păstrat în memoria mai multor persoane. Dealungul anilor cei care ne-am reântâlnit am pus cap la cap amintirile. A fost o memorare colectivă. Ea, una singură nu cred că ne putea ţine minte. Dar, ar fi o mare bucurie.

      Apreciază

  1. Imi place copilul din tine… si…imi place cum povestesti. Chiar daca a fost traumatizanta despartirea de parinti si timpul petrecut la sanatoriu, ai prezentat totul intr-o lumina blanda, nu chiar asa de tragica. Mie asa mi s-a parut. Te citesc cu drag si astept povestiri noi.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Intradevar, sanatoriile au fost pentru noi, lectii dure de viata, pentru ca eram foarte mici si rupti prea brutal de caldura famiiliei, dar in fiecare loc era o infirmiera sau o asistenta mai ” miloasa” care ne mai alina dorul de mamele noastre. La Sibiu, era tanti Victorita, la Gura Ocnitei, tanti Florica….si lista e lunga

    Apreciat de 1 persoană

  3. Aceste amintiri au pentru noi, o semnificatie aparte. Dupa aproape 15 ani am revenit la sanatoriul TECHERGHIOL, IN VIZITA, dar am fost surprinsa sa regasesc la bucatarie acelasi miros. Era ceva unic, un amestec de mancare cu vaselina de la lift si marmura cu mozaic…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s