POVEŞTI DIN LUMEA MEA

PATRU ZILE ÎMPLINITE

care-este-calea-catre-o-viata-implinita-ii.jpg

În pacea unei dimineţi ce-şi măsura răsăritul în bătăile de inimi ale vecinilor mei, oameni simplii si curaţi, oameni ce au bunătate de dat altora, am pornit la drum lung început cu un „ Doamne ajută!” în care ne-am pus dorinţa de a atinge nemărginirea. Ei cu un dor nebun de ducă, eu cu  dorinţa de a mă revanşa de toate „da-urile” venite ca răspuns la  chemările mele de ajutor justificate sau nu, la nevoile sau mofturile mele.

Babi si Gusti sunt vecinii mei, acei vecini de aproape mai buni decât un frate de departe, care au uşa mereu deschisă pentru mine, mâna întinsă întodeauna să-mi dea nu să-mi ceară, ochi care mă urmăresc dacă am ajuns acasă şi un umăr pe care să mă sprijin sau să plâng.  Ei sunt vecinii care se resemnează zâmbind când le spun în glumă „ aşa e când ai un  handicapat în parohie”

Am pornit la drum cu o responsabilitate mărită de a le arăta că România este mai frumoasă de cum este văzută la televizor, că îi voi duce acolo unde nu merge nimeni de nevoie, că pentru câteva zile eu voi spune „DA” dorinţelor lor.  

Cu grija nemăsurată a lui Babi de a nu muri de foame, am purces la drum simţindu-le emoţia descoperirii de frumos, de natură, de libertate în gând şi simţire, de deşertarea grijilor zilei de mâine şi cu deschiderea de a descoperi noi valenţe ale acestei vieţi.

După patru sute de km făcuţi fără grabă, am ajuns la Felicia o gazdă la nevoie, mai degrabă la nevoile mele, pe care abia am aşteptat să o pup pe sufleţel.  Am dormit doar câteva ore pentru că Babi şi Gusti nu şi-au luat patul lor de acasă în graba mare, iar eu şi  Felicia nu avem noţiunea timpului când ne întâlnim.

Cum călătorului îi şade bine cu drumul, în dimineaţa următoare am luat în piept Transalpina. Pentru mine acest drum a fost şi un test de   „Schumacher-iţă” dar şi o dorinţă nestăvilită de a mai cuceri un drum de înălţimi. În ciuda handicapului pe care-l am, mă bucur să ştiu că am cam străbătut toate drumurile ţării mele şi nu numai.

Pentru Babi si Gusti parcurgerea Transalpinei a fost o adevărată probă respiratorie, o adevărată cucerire a nesfârşirii, o adevărată apropiere de Dumnezeu. Acolo sus, văzându-le bucuria a tot ce vedeau,  am simţit că le-am oferit o bucăţică de cer, o frântură de sfinţenie, o fărâmă de Dumnezeire. Am oprit să le încarc sufletul cu tot ce ochiul putea vedea: Barajul Oaşa, Stâna lui Ştefan, Obârşia Lotrului, Staţiunea Rânca.

În pacea unui asfinţit am coborăt la Novaci şi ne-am continuat drumul la Târgu Jiu unde am poposit pentru o noapte. În povestea unei seri domoale Babi si Gusti au vizitat operele lui Brâncuşi şi au păşit pe urmele Ecaterinei Teodoroiu, locuri pe care eu le mai văzusem cu alte ocazii.

Întoarcerea pe Valea Jiului mi-a trezit amintiri vechi din vremea copilăriei mele. Am făcut acel traseu de căteva zeci de ori cu trenul sau  cu maşina iar acum mi-a trezit o uşoară nostalgie. Tatăl meu fusese, în tinereţe, brigadier la Bumbeşti Livezeni şi ştiam multe poveşti adevărate sau exagerate pe care le ascultam cu aceeaş plăcere ori de câte ori le auzeam.

Trecând prin Ţata Hategului am simţit uluirea lui Gusti căruia nu-i venea să creadă că păşeşte pe umele lui Burebista şi ale lui Decebal. Mi-a spus de câteva ori că nici în visele lui cele mai îndrăzneţe nu şi-ar fi închipuit să ajungă prin acele locuri.

Am făcut un uşor ocol la Mânăstirea Prislop unde ei s-au recules la mormântul părintelui Arsenie Boca. Mânăstirea Prislop este locul unde eu aprind lumânări în memoria duşilor mei la ceruri. Este locul unde mă vor mai aduce paşii atât cât Dumnezeu îmi va mai da putere să mi-i port.

I-am luat de acolo pe Babi şi pe Gusti eliberaţi de răutaţile omeneşti şi încărcaţi de bunătate de care ştiu că şi eu voi mai avea parte câtă vreme voi mai sta în “parohia lor”.

Am mai poposit în Hunedoara, la Felicia, cu care am sporovăit până în noapte târziu.  Pentru că poveştile noastre nu se termină, musai să ne mai vedem.

Am plecat spre casă în dimineaţa următoare, nu înainte de a vizita Castelul Corvinilor.

Se spune că dacă într-o zi ai făcut un om să zâmbească, este o zi împlinitâ. Am satisfacţia a patru zile împlinite în care am făcut să zâmbească doi oameni buni.

10 gânduri despre „PATRU ZILE ÎMPLINITE

  1. Mai mare cadou decît posibilitatea să spui un:” Mulţumesc!” nu puteai să-ţi faci.
    Iar pentru ei ( şi nu numai) turul ăsta de patru zile a fost un adevărat tur de forţă,mai ales în ce priveşte informaţia de preluat, de procesat şi de trăit efectiv.
    Felicitări!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ai dreptate! Ca în cazul informaţiilor dobândite din cititul cărţilor şi în acumularea cunoştinţelor din drumeţii sau excursii trebuie să laşi loc de înrădăcinare, de inseminare a tot ce ai întâlnit. Este nevoie de timp pentru procesare. Mulţumesc!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s