FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

EU, POVARA BUNICII MELE

ion_marinescu_valsan_-_bunica_si_nepotul.jpg

Era o primăvară târzie cu zile calde şi seri răcoroase, cu explozia de verde a frunzişului din sat, cu forfota orătoniilor din curte, doar în casă se menţinea acel „rece” pătrunzator de suflete serbede ce “nu se supară de ce pierd şi nici nu se bucură de ce află”.

Era pentru prima oară când simţiam că tot ce se petrece în viaţa mea, va rămâne ca amintire peste timp.

Bucuria revederii cu fraţii mei a ţinut preţ de o seară în care ei mă întrebau, iar eu le răspundeam tot de doua ori, până mă făceam înţeleasă. Vorbeam altfel decât ei, spre amuzamentul lor. Părinţii îşi făcuseră plinul bucuriei în timpul călătoriei cu trenul spre casă, în care descopereau transformarea „metamorfozată” a copilului din mine. Încă  acel „ las-o săraca că-i bolnavă” rămânea o concluzie omniprezentă referitoare la schimbarea mea în bine sau în rău.

Pentru bunica, bucuria se manifesta ca o tristă vinovăţie  ce o făcea să tremure şi faţa să-i fie spălată de lacrimi amare. Am aflat mai târziu că purta în suflet o vină de care nu a putut să scape până a închis ochii acestei lumi. Când atacul poliomielitei s-a facut prezent, eu eram în braţele ei. Fusesem un copil absolut normal. La un an şi patru luni mergeam binişor şi vorbeam frumos, spre deliciul bunicii mele.  În acea dimineaţă de august mă luase cu ea la o matuşă, sora sa. Începusem să plâng, în drum spre casa matuşii, motiv pentru care bunica m-a luat în braţe. Când să mă pună pe prispa casei nu mai puteam să stau în picioare. Crezând ca este doar un moft al meu, bunica mi-a dat o uşoară corecţie. Acea “corecţie” nu a putut să şi-o ierte, iar eu am rămas o dulce povară a vieţii sale. Mă lua cu ea, mai ales, la munca câmpului. Mă purta în şorţ ca într-un marsupiu, sau în coşul ce-l purta în spate căruia, în satul meu, i se spune haticoş. Eram şi foarte mică, încăpeam în orce, de parcă, ai mei, mă făcuseră din deşeuri. Mă muta de la umbră la soare, de la soare la umbră, doar să-mi fie bine. Mă îmbrăca, mă dezbrăca, mă învelea, mă dezvelea şi îmi băga mâncarea în gură şi când nu-mi trebuia. Lacrimile durerii  nu s-au uscat de pe faţa sa niciodată. Era suficient să se uite la mine şi faţa ei, brăzdată de ani, se schimonosea a plâns. In timpul de răgaz, borborosea rugăciuni, poate pentru mine, poate pentru iertarea sufletului ei atât de încărcat de mine, sau poate pentru amândouă.

În acea seară, bunica neştiind ce să-mi mai dea ca să mă bucure, mi-a făcut cunostinţă cu primele animaluţe din viaţa mea, trei motănei cărora abia li se mijiseră ochişorii. Fără să stau prea mult pe gânduri, le-am şi găsit nume: Sicor, Voicu si Mamiliuc,  spre hazul celor prezenţi.

De atunci şi până astăzi am fost şi sunt în stare să mă iau de piept şi cu Dumnezeu pentru binele animalelor. Acestea au fost primii mei prieteni, care s-au ataşat de mine fără să le pese, cine sunt, cum sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. Din ziua urmatoare am început să mă bat cu cloştele, cu raţele, gaştele, curcanii, căinii, mâţele…la toate doream să le iau puii.Pe câini îi dezlegam din lanţ şi le dădeam libertate, spre disperarea alor mei, dar şi a vecinilor. Găinile aveau acordul meu să se înfrupte din rodul îmbelşugat al grădinii. Pe toate orătăniile din curte le învăţam să citească din Abecedarul meu, de care nu mă despărţeam nici moartă. Mi-a luat, odată, bunica Abecedarul şi l-a pus pe ulcele cu lapte pentru prins şi m-am supărat pe ea mai tare decât pentru corecţia dată când m-am îmbolnăvit. Îmi feream, Abecedarul, de bunica aşa cum îşi fereau orătăniile din curte puii de mine.  Fraţii mei erau cei mai fericiţi de pasiunea mea pentru animale. Când voiau să scape de mine, mă cadoriseau cu câte un puiuţ  de vrabie, luat dintr-un cuib de sub straşina casei pe care-l dădăceam eu, până-şi dădea duhul săracul.  În acea vară am stat acasă în jur de trei luni, timp în care îmi făcusem prieteni copiii vecinilor. Mi-am atras simpatia şi aprecierea lor, aşa că la plecarea mea, din toamnă, la sanatoriul 1 Mai,  am plâns nu doar eu, ci şi cei mari şi cei mici şi bunica,…… mai ales bunica.

22 de gânduri despre „EU, POVARA BUNICII MELE

    1. Poate ne-am întâlnit pe undeva. Eu ţin minte foarte multe persoane cu care am fost prin staţiuni. Ţin minte şi numele lor şi staţiunea în care am fost împreună. De tine nu-mi amintesc. Hai într-o staţiune….. aşa doar ca să mai punem amintiri la portofoliu. 🙂 🙂 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  1. Sti care este prima intrebare care o pun copiii cand se nasc?
    -EU am BUNICA????
    Sigur persoanele mai in varsta care au crescut deja copii, au experienta, rabdare, si iubesc NEPOTII cu o dragoste nemarginita…Cred ca de aceea multi dintre noi ne amintim cu drag si nostalgie de bunicii nostri.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Din nefericire a plecat ne-mpăcată. Acum cu minte de adult cred că a suferit un şoc în momentul în care a realizat că starea mea era gravă. Pe vremea aceea nu se ştia de psihologi. Cu siguranţa ar fi avut nevoie de un tratament de specialitate. O duminică pe placul tău.

      Apreciază

  2. Ce frumoase gânduri despre bunica! Și eu mi-o amintesc pe bunica mea cu atâta drag și cu emoție în suflet, căci era cea mai bună bunică din lume! Cum altfel? Oameni minunați, care ne-au marcat existența… Cu adevărat „o icoană”!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s