FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

A MAI TRECUT O VARĂ

 

6handicap930-nu.jpg

A trecut vara, vara în care am explorat toate cotloanele casei, curţii şi grădinilor cu flori sau zarzavat. O vară în care nu a scăpat niciun copac în care să nu mă caţăr, un gard pe care să nu-l încalec şi o scară pe care să nu mă urc. Mă târam peste tot. Mâinile le aveam sănătoase, mică eram, slabă eram de parcă mă hrăneau cu cenusă, aşa că având forţă în mâini nimic nu-mi putea sta în calea dorinţelor de a vedea cu ochii mei tot şi toate. O auzeam pe bunica uneori spunând ca pentru ea, disperată că de mă scăpa din vizor eram în stare să părăsesc planeta nu  doar curtea : „fătuca asta, dacă era sănătoasă ar fi îmburdat casa pe noi”. Mama mă mai altoia cu câte o palmă pe unde nimerea, dorind să mă potolească, doar  bunica era cea care mă mai pedepsea uneori. Aveam un scaun fără spetează cu sezutul rotund. Un scaun subred de scârţâia din toate mădularele. Când întreceam hotarele nazbâtiilor, bunica mă trântea pe scaunul acela pus în mijlocul casei ca să nu ajung la nimic de care m-aş fi putut ţine ca să cobor de pe el.  Aceea era pedeapsa cea mai mare pe care o puteam primi.

Într-o dimineaţă mă puseseră pe acel scaun, pentru a mă ţine aproape, în timp ce-mi aşteptam rândul  la pieptănat. Sora mea avea privilegiul de a fi mereu prima la toate: la îmbrăcat, la încălţat, la spălat, pe motivul că ea putea să iasă din curte. Eu nu, deci era timp ca eu să fiu pregătită ultima. În timp ce o pieptăna, mama, o pusese să numere. Era una dintre temele de vacanţă, după terminarea clasei a-I-a. Cum încă nu-l pronunţa pe „r” , mereu îi ieşeau la numărătoare „tei, patu”, motiv numai bun ca să mă sui pe ea cu glume copilăreşti. Eu râdeam de ea, ea urla din toţi plămânii de ciudă, iar cei trei adulţi mama, tata şi bunica nu reuşeau să arbitreze „meciul” dintre noi două.  Cum disputa se făcea pe acel „ r” care era în terenul meu şi vrând să mi-l ia şi să i-l dea sorei mele, tata s-a repezit la mine lovind, din greşeală, scaunul care s-a făcut o grămadă de surcele pe care stăteam călare, triumfătoare,  EU.

-Evrica! S-a dus naibii obiectul pedepsirii  mele,  mi-am spus victorioasă în gând.

Bunica ar fi fost în stare să-l lipească şi cu scuipat doar, doar să-i mai fii fost de folos. Nu dorea un scaun teafăr, ăla şubred îl dorea, pentru că datorită nesiguranţei lui stăteam eu „smirnă” pe el.

Venise toamna. Sora mea începuse şcoala şi avea nişte cărţi atât de tentante de eram în stare să ne scoatem ochii pentru ele, mai ales că Abecedarul meu mi-l înşirase în toată curtea Tigru, un caţeluş adorabil care îmi ţinuse companie toată vara şi pe care-l acceptaseră toţi ai casei.

 Într-o zi a venit tatăl meu de la serviciu, vesel de-i ieşea fericirea pe ochi.

– Pleci la Sanatoriul 1 Mai, la băi, mi-a spus cu un iz de izbândă-n glas.

Nu ştiu nici acum de ce se bucura când plecam. Poate că nu suporta să mă vadă altfel de cum erau fraţii mei, poate că scăpa de grija de a nu mi se întâmpla ceva şi mai grav în neastâmpărul meu, sau poate că nutrea speranţa că odată, cândva mă va lua de undeva sănătoasă şi se va trezi ca dintr-un vis urât.

A venit şi ziua când am plecat cu trenul la Oradea. Cu o seară înainte veniseră toţi copiii de pe stadă să mă salute. Casa s-a umplut de rude şi vecini, în ochii cărora vedeam lacrimi şi pe buzele tuturor era scris „să fii cuminte Crinuţa”. Acest „să fii cuminte” m-a urmărit ca o ameninţare oriunde m-am dus.  M-a resposabilizat atât de mult încât  părinţii mei  au avut doar laude în urma mea oriunde m-au dus şi de oriunde m-au luat.

La coborârea din tren în Oradea, ne-am întâlnit cu opt copii care veniseră cu delegat tot din Satu Mare. Părinţii mei s-au oferit să ajute la transportarea multora dintre ei care erau nedeplasabili. Am făcut primele cunoştinţe: Maria, Dodo, Mitrucu, Iuliu, Mircea, Loţica, Cornel si Ani. Toţi aveam cam aceeaşi vârstă doar Mitrucu şi Maria era mai mari. În sala de aşteptare a Sanatoriului m-am întâlnit cu nimeni alta decât cu Leontina peste care trecuse aceeaşi vară ca peste mine. Nu mai aveam o păpuşă în batistă, alături de pieptene, ci un set de douăsprezece cărticele cu poveşti de care Leontina părea extrem de interesată. Ea mi-a arătat o cutie cu creioane colorate pe care mi le-a promis că mi le va da când voi dori.  Tatăl Leontinei îşi plângea amarul despărţirii cu ea pe genunchi aşa cum a plâns bunica la plecarea mea de acasă. La insistenţele delegatei şi a părinţilor mei s-a hotărât să nu ne despartă ci să fim repartizaţi în camere cât mai apropiate. Aşa a fost. Poate „tantile” asistente au regretat mai târziu. Noi copiii sigur, nu!

9 gânduri despre „A MAI TRECUT O VARĂ

    1. Eu am amintiri care m-au marcat, de genul acesta în care aveam o suferinţă: deosebirile pe care le făceau parinţii între mine şi fraţii mei, interzicerile de a ieşi din curte, traumele despărţirii de ei şi mai târziu (vei vedea) marile bucurii sau victorii ale mele. Nici eu nu-mi amitesc absolut toate lucrurile banale. Dar, cum am mai spus-o, cred că au contribuit la înmagazinarea informaţiilor, reântâlnirea periodică cu alţi copii în diferite centre de recuperare. Bună dimineaţa!

      Apreciat de 1 persoană

  1. Amintiri atât de frumos povestite! Și cu un iz de mare optimism în ele, căci copiii știu să treacă cel mai bine peste greutăți și încercări.
    Numai bine! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s