About

MI-E DOR ÎN GÂND, DE ALTE GÂNDURI

iarna peisaj imagine animata.gif

Nu iubesc iarna!  N-o iubesc şi gata! Nu vă zbârliţi la mine, că tot n-o iubesc. Dar, îmi place la nebunie. Cum vine asta? Uite aşa, cum îţi place de un vecin, că-i înalt sau scund, că-i respectuos, că are simţul umorului, că-i pus mereu pe şotii,… dar nu-l iubeşti, de să-l iei acasă. Aşa şi cu iarna, îmi place, dar nu o iubesc. Îmi place iarna aceea, în carne şi oase,în fulgi albi- albaştrii şi moi si ţurţuri sticloşi ce atârnă pe la streşini, aceea cu gheaţă la mal, sau  cu pod de gheaţă pe Someş. N-o iubesc pentru că întrece măsura. Mă ţine arestată în casă, până hăt, când face, ea, schimb de mame, de anotimpuri.

Dar acum aştept. În fiecare zi. Cu răbdare… încă!  Pun ceaşca cu cafea pe marginea ferestrei şi aştept să vină. Strada  neagră, ca de leşie, se scurg, sub ochii mei, odată cu apa de ploaie în canale. Acoperişul blocului de peste drum a început să-şi plângă streşina bătută de vântul ce suflă fără direcţie. E după amiază, dar parcă-i noapte, o noapte care se lasă toată-n mine. O ceaţă sură a pus stăpânire peste toată suflarea şi cerul nu se mai numeşte cer. Soarele, cu lancea razei sale, s-a pitit în înalt  pe deplin amorţit şi-şi stinge lumina ce plânge. Cafeaua sorbită, printre avalanşele de gânduri, devine mai amară cu fiecare clipă care trece. Încă aştept. Îmi lipesc faţa de fereastă şi o caut, poate o zăresc venind printre copacii dezgoliţi. Văd o nălucire sură, o nălucă bosumflată ce se-mpleticeşte printre ei. Iarna-şi începu asaltul, în felul său. Copacii se miruie-ntre ei cu stropi de taină. Au rezistat ei şi altor toane de iarnă năroadă.  O las în seama lu’ Petrică, ştie el cum s-o ia!

Visul ochilor mei sculptează  gânduri. Mi-e sete de alb de zăpadă albastră şi de stele căzătoare. Abia aştept colindul strivit de clopoţei în liniştea  nopţilor de decembrie. Mi-e dor de paşii lui Moş Crăciun pierduţi în zăpadă până-n genunchii încremeniţi de frig. Mi-e dor de miros de brad, de portocale şi mere coapte pe soba-ncinsă. Mi-a dor de mănuşi ude, vinovate de…”zăpadă”, puse la uscat deasupra sobei  fierbinţi. Mi-e dor de iarna simplă cu miros de cozonac şi vin fiert. Mi-e dor de pungi de cadouri colorate, uitate sub brad. Vreau frigul, acela, strivit de paşii împiedicaţi în scârţâitul albului pur al solstiţiului de iarnă. Mi-e dor în gând, de alte gânduri!

 

Anunțuri

UN OM PIERDUT…SAU NU?

om-ce-si-a-pierdut-casa.jpg

 

Era opt septembrie, o zi caldă de toamnă în care mă întorceam de la serviciu. Rar vin singură, dar atunci aşa s-a întâmplat. Eram bine dispusă, îmi merseseră toate bine aşa ca încă mai aveam chef de bună dispoziţie în jumatatea de zi ce-mi rămăsese goală. Într-o staţie de autobuz, plină de oamenii care ieşiseră de la biserică, îl văd pe Mircea A., sprijinit în nelipsitu-i baston. Hai, că-i rost de zâmbet, îmi spun în sine.  Trag în staţie, opresc şi-i zâmbesc galeş lui Mircea, deschizând geamul şi poftindu-l să urce. Eram sigură că nu mai ştie cine sunt, că doar nu-şi irosea Mircea memoria cu o banală ca mine. Când mă vede,uimit de parcă o vedea pe  Pamela Anderson, nu ştie de unde să mă ia şi unde să mă pună, vine spre maşinâ, lovindu-se de câţiva oameni, agăţându-le sacoşele cu bastonul şi gâtuit de emoţii, transpirat şi sub limbă, încearcă să scoată câteva sunete.

  • Ceau……! ? şi se blochează. Ce bine ca-i oprit că, uite, stau de o ora în staţie şi trebuie să mă întâlnesc cu un prieten care are să-mi dea ceva bani, că mi-e maşina în service… şi nu-i tace gura lui Mircea, înfulecând cuvintele, de fericire că am oprit.
  • Ce mai faci măi, Mircea? Nu te-am văzut de nu ştiu câtă vreme, îl întreb mai mult pentru a-l porni, să aud noile minciuni ce i le debitează scăfârlia roşcovană.

Minţeam. L-am văzut,  destul de des, la biserici cerşind. Şi acum de la biserică venea şi tare mă chinuia curiozitatea de a şti care biserică este mai profitabilă din punct de vedere cerşetoresc. În timp ce Mircea turuia a pagubă, mintea mea scotocea prin sertarele memoriei după urme mirceşti de la începuturile întâlnirilor noastre. Era pe vremea când eu stricam imaginea funcţiei de contabil, mergând la serviciu cu un cărucior cu tracţiune musculară “a la Crina”, în timp ce colegele mele mergeau, ca doamnele, cu autobuzul, iar el lucra într-o secţie oarecare, pe care nu mi-o mai amintesc. Într-o zi a venit la mine să-mi ceară căruciorul, ca să fie mai operativ, să meargă să cumpere de la un depozit din apropiere, gâşte intregi. Era perioada când se stătea la randuri interminabile pentru tacâmuri de pui. O gâscă întreagă ar fi fost un festin pentru mai multe sfârşituri de săptămână în care aveam dezlegare la carne. I-am dat nu doar căruciorul, dar şi o sută de lei să-mi ia şi mie o gâscă. A plecat Mirciulică, şi dus a fost. Am avut noroc cu un coleg, bun de picioare, care mi l-a scos din pământ din iarbă verde şi mi-a înapoiat căruciorul. Aşa a reuşit Mircea să rămână în mintea mea şi poate a multora pe care i-a dus cu preşul. Am aflat după aceea că, Mircea, deşi are un handicap sever, îl duce mintea doar la prostii. Multe persoane, înduioşate de situaţia lui, i-au acordat încredere.

Mircea are handicap fizic cu spasticitate, se deplasează, cât de cât, dar destul de greu. Pistruiat, cu părul roşcat, cu ochi albaştri, oblici şi privire de capră, este un cereştor stilat. Curat în vestimentaţie, îngrijit, parfumat, în faţa bisericii face împresie bună, detaşându-se de alţi cerşetori, care au adoptat tactica de a impresiona prin sărăcie. În locuri închise, precum maşina mea, duhoarea dedesupturilor, ţine loc de “Muscamor” aşa că încerc să scap repede de Mircea.

  • Unde mergi, Mircea, unde te las? Încerc să-l opresc din inşiruirea de laude. Aflu că îşi construieşte casă, are bani, dar sunt daţi cu împrumut, maşina e la reparat, nu se însoară că, încă, nu e pregătit sa fie familist, dar doritoarele sunt în asteptare… gârlă.

Parcă intrat în transă, nu-mi răspunde. Se uita fix la mine, cred că nici nu băga de seamă că am handicap şi conduc maşină modificată. Figura mea i se părea cunoscută dar nu-şi amintea de unde.  Trag pe dreapta şi-i spun că eu voi întoarce în cartierul de alături, nespecificând exact unde. Tulburat, i se vedeau pe faţă cum ii mor neuronii chinuiţi de curiozitate, coboară adesându-mi acelaşi – Ceau…!?

Îl luasem să mă amuz, să mai râd, ca altă dată, de convingerile lui ca noi, care-i ascultăm născocirile minţii lui sărace, suntem o gloată de naivi, dar mi-am amărât sufletul. Gândurile mele se împărţeau în două.  Iată încă un om pierdut, spunea o parte. Un om care a avut şansă, a lucrat, a avut o familie se scaldă într-un întuneric lăuntric.  Sau poate că nu, spunea cealaltă. A reuşit să convingă, minţind, mulţi  oameni. Înseamnă că mintea lui nu-i tocmai săracă.  Nu, nu este un om pierdut. A pierdut totul, nu mai are ce pierde, dar cea mai periculoasă creaţie din orice societate este omul care nu are nimic de pierdut.     

 

NU MAI JUDECA!

meserias-betiv.jpg

Era una dintre cele mai liniştite zile. Singură în birou îmi făceam de lucru la calculator, stând cu spatele la uşă. Aud că intră cineva mai cu greutate, dar cum la mine toţi care vin au o problemă de sănătate, nu mă alarmez că se deschide, mai greu, uşa. Răspund la  un „ săru’ mâna” rostit  printre sughiţuri, invitându-l pe domnul, nou venit, să ia loc şi să aştepte, puţin, până-mi salvez „opera” la care lucram. Simt cum se sprijină de biroul meu, gata să-l dărâme, dar pun  pe seama dezechilibrului dat, probabil, de handicapul de care suferă. Mă întorc şi văd pe scaun un barbat neângrijit, cu faţa zdrobită, cu părul vâlvoi, de parcă dormise într-o pungă de-un leu. Se uita la mine, încercând să zâmbească, pupilele-i alergau, una după celaltă, ca la păpuşa Mapet şi se bălăngănea pe scaun gata, gata să cadă. De cade ăsta şi mă trage după el, mă gândeam eu, suntem de măndra minune, ca tusea cu junghiul, că nici eu nu-l pot ajuta pe el, dar nici el pe mine.

Îl întreb ce handicap are.

  • Care este cel mai grav? mă întreabă.

Deci, nu are cunoştinţe minime despre handicap,îmi spun în gând, înseamnă că e beat. Schimb placa şi-l întreb dacă a băut ceva.

  • Un păhărel mic, mic, îmi răspunde arătându-mi, cu degetele, dimensiunile unui degetar. Dar sunt bine, domnucă dragă, nu sunt beat, sunt handicapat, şi dacă nu mă enervezi, sunt cel mai bun om. Dă-mi zece lei să-mi cumpăr pâine. Eşti cea mai frumoasă domnucă.

Se spune că omul beat, cel nebun si copilul mic,  spun adevărul. Înseamnă că-s frumoasă pe bune, mă amuz în gând.

Auzi, să nu-l enervez eu pe el, dar nu se întreabă dacă  mă enervez eu de ce sunt în stare? Sunt sătula de oameni beţi ca de pere pădureţe. Atâţia oameni beţi mi-au fost daţi de destin, să-mi chinuie existenţa, de parcă, într-o altă viaţă, eu l-am omorât pe Iisus. Ştiu că alcoolismul este o boală, dar nu mai sunt dispusă să înţeleg oamenii care  beau de bucurie, de supărare, de fericire, de necaz, de creşte iarba ‘au ba, de e soare sau vreme grea.

Fără să vorbesc foarte multe cu el, s-a ridicat şi a ieşit sprijinindu-se de pereţi. Am ieşit după el certându-mă, în sine, că-l acuz, că-l judec, că nu-i mai pot da o şansă la justificări, că,… că,…. că nu i-am dat zece leii ceruţi. În curte s-a sprijinit de un copăcel prea înalt ca să fie mic şi prea subţire ca să fie mare. L-am atenţionat să nu-l rupă, certându-mă, din nou, că îmi pasă mai mult de copacul acela, decât de el.

Rămasă singură, vorbe grămadă  mi-l  mâzgăleau în gânduri, în urechi și ochi, fără să caut o eventuală strădanie sărată de pe marginea frunții lui, ce l-au adus aici.  O posibilă istorie, la care n-am fost martoră  şi care, poate,  l-au determinat să-şi trăiască viaţa aşa. Oare ce taine sălășuiesc în cerurile lui, ca o marfă în cufere?

 O mână, căzută ca din cer, mi-a atins pleoapele şi o lacrimă, dintr-un ochi nevăzut, mi-a ars obrazul. NU MAI JUDECA!

 

ÎNCEPUTUL ÎNCEPUTURILOR

creationism-sau-geneza-1280x8001.jpg

Pot să-ţi fiu mamă si să te ţin la sân o viaţă-ntreagă. Pot să-ţi fiu far, ca s-ţi luminez calea şi să-mi îndrept fascicolul luminos după alegerile tale. Pot să-ţi fiu rugăciune, să mă fac ghem de gânduri şi dorinţi şi să mă rostogolesc la picioarele Lui Dumnezeu. Pot să-ţi fiu cel mai adânc abis, la capătul căruia vei găsi întodeauna iertarea. Pot să-ţi fiu talpă, cu care să păşeşti cu încredere. Pot să-ţi fiu stâlp pentru reazăm si căpătâi pentru tihnă. Pot să nu am nicio cumpătare la iubire şi recunoştinţă. Pot să fiu ochi veşnic treaz şi să te vehez  de la un pol, al pământului, la altul. Pot să-ţi plâng, preventiv, durerea, eşecul, îndepărtarea, dorul şi disperarea,  de teamă să nu se-ntâmple. Pot să plâng, alături de altă mamă, dorul şi durerea de copilul ei, pentru că înmămarea din mine dă pe dinafară, datorită ţie odorul meu. Pot să iubesc şi să cresc copilul unei mame rebele, pentru că iubirea de mamă sporeşte iubind, cum laptele matern sporeşte alăptând. Pot să-ţi fiu umăr pe care să plângi. Pot să fiu arc pe care să sari de bucurie şi fericire. Pot să-ţi fiu seif de taine. Pot să-ţi fiu izvor, să-ţi potoleşti setea. Pot să fiu mană cerească, în caz că ţi-e foame. Pot să fiu obârşie, dar şi glie pentru întoarcere.

NU  MAI POT SĂ FIU întreagă fară tine, copilul meu, pentru că eu sunt începutul începuturilor tale.

TREBUIA SĂ POARTE…O SCUZĂ!

pen-1329258_960_720.jpg

 

Într-una din zilele trecute, îl văd în uşă pe Ionică, aproape cănd să plec de la birou. Eu îi spuneam Ionicuţă, că prea stătea în poala mamei, care cred că, l-a alăptat până a închis ochii. Ne cunoaştem “dinaintea erei noastre”, de pe vremea când mergeam la tratament, în sanatoriile de copii, din tară. Ionicuţă plângea când îl apuca si râdea când îi spunea mama lui să râdă. Îmi amintesc, de-mi vine şi acum să râd, cum mânca, Ionicuţă, în tren, doar când îi permitea mama lui. Noi ceilalţi copii, ronţăiam de toate, când, cum ne venea, dar el nu, doar când îi spunea mama lui că este ora mestecatului. Era atât de banal, că nu-mi aduc aminte să fii făcut năzbâtii, demne de memorat, în copilărie. Şcolile le-a făcut acasă în comună, apoi în oraş, ajutat de mama lui, care l-a crescut singură. A fost atât de posesivă şi grijulie cu Ionicuţă, încât tatăl lui şi-a luat lumea în cap şi-a plecat. A contribuit la creşterea lui, doar financiar, că mama lui îl scotea din sat, cu pietre. Singura poveste, pe care ne-o râdea în hohot, Ionicuţă, de nu înţelegeam nimic, era aceasta, cu gonitul lui tată-său  de la poartă.

În adolescenţă ne mai întâlneam, din când, în când, prin oraş, când venea doar însoţit de mama lui. Este adevărat că se deplasa greu, dar nici noi, cei fără îngeri păzitori, nu ne deplasam mai uşor. Eram mai mulţi care lucram într-o cooperativă de invalizi, sau prin alte întreprinderi, care ne mai întâlneam la un suc, la o bere, sau, doar, la o poveste.  Ionicuţă avea maşină, casă cu etaj şi era ceva scribalău, la un CAP. Ştiam asta, de la el, care nu ştia să-mi spună ce meserie avea, pentru că terminase doar zece clase.

Privindu-l cu ochii acestor vremuri, pot să spun că era un tânăr frumuşel, brunet cu ochii verzi, păr creţ,  făcea gropiţe în obraji, când râdea, înalt, slăbuţ şi foarte îngrijit. Nu ştiu dacă i-a plăcut de una dintre noi, fetele cu handicap, dar noi făceam, mereu, haz pe seama lui. Îi ziceam şoricel de laborator, copil crescut în eprubetă, sterilizatul, anemicul. Odată ne-am întâlnit cu Ionicuţă, eu şi încă două prietene. Eram necăsătorite şi ieşisem la o prăjitură. Ionicuţă era, singur, în maşină şi ne-am năpustit asupra lui, de am speriat-o pe mă-sa, care tocmai venea de la un magazin. Îl ferea de noi, ca de leproşi. Visa pentru Ionicuţă, cel avut, o miss Calea Lactee.  Îi cumpărase, lui Ionicuţă, un parfum şi se mândrea, nevoie mare, cu aroma şi preţul lui. Mirosindu-l, am exclamat mai mult să mă audă fetele: wow ce bine miroase… a spirt! Poate să-l dezinfecteze pe Ionicuţă, de microbii ce i-am suflat, acum, pe el.

Tema acelei zile a rămas Ionicuţă. Am făcut lista refuzurilor, în cazul că ne-ar  fi cerut, pe careva de nevastă: ar trebui să-l culcăm la perete, ca să nu cadă din pat, în certificatul de căsătorie ar apărea şi numele mamei lui, mă-sa ne-ar băga la fiert, ca pe rufe, înainte să intrăm în camera lui Ionicuţă… şi câte şi mai câte.

Acum mă uit la Ionicuţă si constat că nu m-am vindecat de ironiile tinereţii, ce-mi trec şi acum prin cap. Oricât a încercat mă-sa, ierte-o Dumnezeu, să-i bage mâncare pe toate găurile, Ionicuţă a rămas o umbră. Mă îndepărtez, ca nu cumva să suflu pe el şi să-l dărâm. Este dărâmat ,oricum, de viaţă. Aflu, acum, că este singur. Mama lui a murit acum doi ani, bolnavă de Alzheimer. Îmi spune că-şi regretă  coportamentul cu ea din ultimele luni de viaţă. Că a plecat fară să-şi poată cere iertare, pentru nerăbdarea lui şi să-i mulţumească pentru iubirea ce i-a purtat-o necondiţionat.  

Ionică râdea foarte rar, dar acum, cred, că nici să zâmbească nu poate. Dacă ar fi să aleagă între două rele, nu doar că le-ar alege pe amândouă, dar s-ar plânge că, din cauza PSD-ului, nu are bani să o cumpere pe a treia. Tot din cauza   PSD-ului, are el pensie mică, nu este  însurat tot din cauza PSD-ului,  ce femeie s-ar însura cu el dacă la conducere avem un asemenea guvern?  Are tot Dacia aceea, cumpărată de pe vremea când mai lucra, iar acum, din cauza  PSD-ului, nu are bani să-şi cumpere alta.

Îmi spuse, că o fata de douăzecisicinci de ani, pe care a cunoscut-o  pe internet, s-a îndrăgostit de el şi nu ştie ce să facă.

Îmi trecea prin cap să-i spun că, dacă nu se-mptriveşte PSD-ul, după o nefericire de peste şaizeci de ani, o fericire de două zile, ar fi un câştig.

 Tăcem, îl ascultam şi nu cutezam să deschid gura. După cât de slobodă de gură fusesem în tinereţe, simţeam nevoia ca, măcar acum, să-i respect suferinţa.   Era prea serioasă treaba, ca eu să mai spun ce-mi trecea prin cap. Acum chiar nu era loc de glumă, dar nici  sfaturi nu mă înduram să-i dau. Aş fi râs, dacă n-ar fi fost  de plâns. Ionică şi-a pierdut, nu doar mama, ci ancora care-i ţinea echilibrul fizic şi mental, indicatorul cu sens unic al vieţii lui. Mi-a spus că, la funerariile mamei, l-a ajutat tatăl său şi se întreba de ce nu vrea să vina să stea cu el?

Prin mintea mea diabolică, îmi trecea  răspunsul nerostit:

din cauza  PSD-ului, Ionicuţă, doar din cauza PSD-ului!!!

3 Decembrie Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi LA MULŢI ANI, NOUĂ!

15338601_1273237196032718_3250169701848631807_n.jpg

La mulţi ani nouă, astăzi şi în toate zilele din an! La mulţi ani nouă care suntem unitatea de măsură a sănătaţii celorlalţi!

Noi suntem etalonul. În comparaţie cu noi, majoritatea oamenilor, sunt consideraţi sănătoşi.

Haideţi să privim partea pozitivă a vieţii noastre. Dacă cei mai mulţi merg pe stradă, uneori degeaba, noi mergem atunci când trebuie şi cu folos. Dacă cei mai mulţi aud de toate şi nu ştiu să spună ce aud, noi, puţinul cât îl înţelegem, stim să-l spunem celorlalţi prin semene simple.  Dacă cei mai mulţi văd totul şi nu se bucură de ceea ce văd, noi ştim să preţuim atât lumina, cât şi umbra. Dacă cei mai  mulţi, cu mintea considerată sănătoasă, nu au întâlnit, încă, fericirea, noi ne bucurăm de ea. Dacă în pictură, tablourile cu desene abstracte, sunt ridicate la rangul de operă de artă, deşi sfidează firescul, de ce noi, cei cu dizabilităţi, care sfidăm normalul, nu am fi consideraţi a fi, opera de artă a divinităţii?

La mulţi ani oameni deosebiţi, la mulţi ani oameni speciali!

COPILUL, TELEFONUL…şi poate o mamă.

103758202-GettyImages-159627312p.600x400.jpg

Aşteptam în faţa cabinetului somatologic, de căteva minute, stând în picioare. Nu mă aşezasem pe scaunele din sala de aşteptare, pentru că eu urmam să intru, după ora la care fusesem programată. Mi-era teamă că până mă aşez, până mă ridic, vor veni la cabinet şi cei ce erau programaţi în ziua următoare, aşa că preferam să stau în picioare ca să nu fii pierdut vremea când eram chemată. Mai erau încă două- trei persoane, care tăceau, doar foşnete de mâini mişcate se mai auzeau, din când, în când. Uşa de la intrare se deschise şi intră o mamă, cu un copil. Femeia foarte înaltă şi bine făcută, putea da clasă oricărui „bărbat-namilă” angajat în trupele de intervenţii. La copilul durduliu nu-i puteam aprecia vârsta. După fizic părea de vreo doisprezece ani, dar după comportament cam şase. Femeia, proporţionată de altfel datorită înâlţimii, a vrut iniţial să se aşeze într-un fotoliu, dar a renunţat, alegând două  scaune. Băiatul a umplut un fotoliu şi nici bine nu s-a aşezat, că a început să cotrobăie, agitat, în geanta mamei. Cu mişcări lente, ca la reluarea unor secvenţe dintr-un meci de fotbal, femeia a scos două telefoane. Unul i l-a dat celui mic, iar pe unul şi-a găsit ea de lucru. Împuşcături şi urlete de exaltare, ieşite din jocul copilului, au spart, imediat, liniştea sălii de aşteptare. Mai ţipa şi el din când în când, entuziasmat, de câştigul rundelor din joc. Deodată telefonul a muţit. Copilul a început să ţipe, dând din mâini şi din picioare.  S-a descărcat, s-a descărcat… nu mai am baterie! Ţipa disperat şi se repezea să-i  smulgă telefonul mamei. Femeia i-a luat, liniştită, telefonul, l-a pus în geantă şi l-a lăsat, pe cel mic, să ţipe. Şi-a văzut de telefonul ei de parcă, cel mic, nu ar fi existat. Copilul plângea, se foia de scârţâia fotoliul ca toţi dracii, o mai lovea pe maică-sa încercând să-i ia telefonul… şi mă-sa nimic! Deodată a dat cu ochii de mine. Brusc a  tăcut. I s-au părut interesante carjele mele şi mă studia cu interes. Cum am mai avut experienţe în care, nişte copii, m-au zgâlţâit din toate balamalele de dragul “pârjelor”, dar nu  aveau dimensiunile acestui “mic luptător de sumo”, aşa că m-am ancorat,  serios, de un calorifer. Dintr-un salt, copilul, s-a rostogolit lângă mine.  Cu o mână întinsă, pentru a-i obstrucţiona elanul, cu alta ţinându-mă de calorifer şi cu privirea-mi severă, i-am dat de-nţeles  că “pe aici nu se trece”.  I-am explicat cum stă treaba cu cârjele şi l-am domesticit, cât de cât. Timp de câteva minute  l-am ascultat, eroic, vorbind despre nebuniile care-l pasionează şi din care eu nu întelegeam mare lucru. În timp ce el îmi vorbea despre nu ştiu ce spaună, accelerator spaţial, poţiune pentru  invizibilitate, eu mă gândeam, cum să-mi deschid o afacere, că aş fi numai bună să-nţărc pruncii aştia ce-s  născuți, gata, digitalizați si care au supt din țâța de pixeli. Cred că mulţi ar fi dispuşi să renunţe la telefon, tabletă, laptop, ca să-mi tragă o zgâlţâială, pe cinste, de dragul cărjelor.  Cu mamele lor ar fi mai complicat, dacă toate sunt ca specimenul de lângă mine. Ma ducea gândul să o bat pe umăr şi să-i spun: “Uite, ai de la mine o ofertă de cinci zile lucrătoare de  babysitting, apelează cu încredere! Stai liniştită, îi preiau eu! În cinci zile ţi-l dresez ca pe Roy…. câinele meu.”