Dorul Evei

Sorţii au decis: poezia a primit titlul „Dorul Evei”. Mulţumesc – Sâmbure de mai!

Propuneri: Vă mulţumesc din tot sufletul!

  • Suflet                                      „Reîntregire” sau „Unitate”
  • vorbebune                            „Îți dau din mine”
  • Amalia                                   „La infinit”
  • blogul lui icre                      „Strânge-mă-ntre buze bob cu bob”
  • sâmbure de mai                  „Dorul Evei”
  • racoltapetru6                       „Hrană spirituală”
  • Albert Ai Conty                    „Litere din coasta ta”
  • sweet & salty                        „Pentru cel cu majusculă”
  • Poteci de dor                        „Renasc la pieptul tău”
  • La capatul curcubeului     ”În șoaptă”
  • Antonel Alezandrescu       „Nălucire”
  • Daniela Sărbu                      „Dorinţă”
  • Mariana Sălăjan                  „Dorinţă”
Reclame

EU

 

23755729_616748421829129_2729076134686455972_n.jpg

Una dintre dorinţele copilăriei mele a fost să sparg cerul. Stăteam pe grămada de pietre adunate, de părinţi, din grădina casei ce se întindea pe un fost “tag” şi le aruncam în sus străduindu-mă să-l sparg,… aşa cât era el de  cer. Pietrele se întorceau, spre disperarea alor mei, care nu se cramponau că-mi veneau mie în cap ci că nu picau pe grămada măiestrit formată. Îmi doream să se întâmple o minune, să le arăt că  din albastrul cerului poate curge lapte şi miere, dar mai degrabă să le şterg convingerea cu care se lăsau păgubaşi când nu mă puteau scoate din ale mele- “săraca, asta are şi cu capul”-. Am înţeles atunci că magia se face, ea nu apare pur şi simplu şi am pornit la facerea ei. Am început din naivitate şi cum  naivul nu ştie că e imposibil, mi-a  reuşit. Mi-am propus de la început să nu mă ataşez de lucruri, ci să mă bucur că sunt, pentru că existenţa nu face niciodată greşeli. Apoi mi-am făcut program şi mi-am dat dreptul ca două zile din săptămână să plâng, să-mi plâng de milă, dar celelalte cinci să mi le fac frumoase, dar frumoase, indiferent de ploi, furtuni şi zloată, iar dacă greşesc să-mi dau o palmă şi să merg mai departe. Dragostei de mine i-am dat miros de fân, am sorbit cu nesaţ un pahar de minune deşi în ciocnitul paharelor am auzit sunetul sărăciei  şi mi-am scrijelit în suflet amintiri. Acum trag de mine ca şi când nu aş fi eu, că doar aşa pot fi fermă şi-n “miscă-ţi curu’..” şi-n alint. Nu scap la tort înainte de a fi feliat, nu îl privesc aşa frumos şi rotund şi  nici nu mă amăgesc că este dintr-o bucată,  a mea să fie! Mă mulţumesc să-i dau trupului meu necesarul absolut, să conştientizeze absolutul, să-i gătesc din trei fructe, o iarbă verde şi-un spanac, un terci, să se hrănească, nu să se umfle.  Voinţa e cea care mă ajută să nu pierd busola, să merg înainte chiar şi când fac greşeli inerente. Tot  voinţa mă învaţă să-mi doresc o balanţă corectă în viaţa mea. Iubesc oamenii, animalele le ador, admir fluturii şi florile şi mă contopesc în natură, sunt parte din ea. Trăiesc conştient că ceea ce ofer se întoarce!  Nu uit să-i conving pe cei ce vor să mă îngroape, să realizeze că eu sunt de fapt o sămânţă!

???… vă rog să mă ajutaţi cu un titlu

27337119_320301305147014_1666891895428169791_n.jpg

Eu nu-ţi mai spun poveşti în pragul serii

Întreabă-mă, soptit, de ce-am venit?

Cuvântul este-o rană a tăcerii

Eu sunt aici, să-ţi dau un infinit.

De-ţi sunt ca un pahar de vin, tu bea-mă!

Să curg în tine pân’ la ultimul meu strop.

De îţi lipsesc de undeva, tu ia-mă!

Şi strânge-mă-ntre buze bob cu bob.

Striveşte-mă de piepu-ţi cu putere

Tu contopeşte-mă cu tine şi apoi,

De vei simţi că-n vene-ţi curge miere,

Să stii că ţi-am dat coasta înapoi.

Acuma ia-mă-n braţe, fă-mi plăcerea,

Brodeşte-mi căpătâi din al tău glas,

Eu alintându-mă-ţi voi asculta tăcerea

Şi-am să-ţi mai dau din mine ce-a rămas.

Mă-nalţi în nouă ceruri, ştiu că  poţi.

M-aş răstigni pe trupu-ţi nouă vieţi.

As vrea să-ţi fiu dejunul fiecărie nopţi

Şi Cina cea de taină, a unei dimineţi.

 

NEGRUL MEU E MOV

a-fi-in-schimbare.jpg

Din când, în când, mai fac câte o tură prin sufletu-mi lăsat, prea mult, în voia sorţii mele. Preocupată de grija altor suflete îl golesc de mir şi-l umplu cu tăciune. Alteori îl golesc de zgură şi-l umplu, iubind, cu un strop de divinitate. Acum în el domneşte tăcere şi noapte şi umbre…parcă prea multă noapte, prea multe umbre… ce tac.

Sunetul necuvintelor este întotdeauna o vibraţie bună pentru tine suflete. Ţi-am cântat-o de atâtea ori. Pe ea, tăcerea. Trecem amândoi într-o altă etapă, chiar dacă ai impresia că esti orfan de mine şi-ţi plouă şi-ţi tună şi-ţi plânge şi ţi-e teamă. Să ascultăm tăcerea pentru că , mi s-au sfârşit cuvintele şi nici paşi de vorbe nu mai am. Şi tu te legi de locuri, de obiecte şi de oameni. Ca prostul. Da, ca prostul, te legi. Dar, ştii ce să facem? Haide, să ne aşezăm pe muchia asta de viaţă nouă, să privim nesfârşirea cerurilor,  să zâmbim boem, iar tu,  dansează-mi în paşi de cuvinte tăcute. Eu am să te feresc de ce-mi văd ochii şi de ce mi se înfurie mintea, ca să nu te îmbolnăveşti: de realităţi, de dorinţe, de aşteptări, de revolte, de neputinţe, de ficţiuni, de iluzii, de declaraţii, de confirmări, de iubiri neîmplinite, de false prietenii şi de despărţiri cu dor. Apoi te voi călăuzi spre capătul acela de drum la care ajungi iubind şi puţin nebun. Dar eu am să tac, pentru că nu mai am decât două vorbe și alea proaste și bâlbâite ce scot doar arome uitate. Hai suflete, că nu e dracu’ atât de negru precum şi-l imaginează ochii!  Negrul meu… e mov!

FEMEIA UNEI NOPŢI

a1749-700x350.jpg

Îmi ceri să îţi arăt şi-un răsărit de vară

Te plângi că doar apusuri eu tot ţi-am arătat?

Şi-o noapte-ntreagă-ai vrea-ncepută de cu seară

Măcar odată-n viaţă să stai la  alintat?

 

Hai, culcă-te în câmp, pe iarba-nrourată,

Să simţi un firicel de iarbă nou ivit.

Ca să-ţi primeşti răsfăţul ce n-ai să-l uiţi vreodată.

Să-ţi aminteşti mereu, cât poţi fi de iubit

 

Stai, să îţi pun pe pleope, firave albăstrele,

Pe buze flori de maci şi-un spic încovoiat.

Să te dezmierd pe tâmple,cu flori de gălbenele.

Să îţi alung, din gânduri, dorinţa de păcat.

 

Acum că mi-ai prins jocul, nu mă privi cu ură.

Hai, joacă-te cu mine! Încearcă!  Vezi că poţi?

Dar nu uita! Ia seama! Eu nu-s o aventură!

Nu voi fi, niciodată,  femeia unei nopţi!

NEPUTINŢĂ

132262.jpg

Stăteam ieri,  în faţa unui magazin aproape de  un impunător trotuar, aflat într-o veşnică construcţie (cu cacofonie cu tot). Puteam să-i spun reabilitare, dar n-am vrut, că nu merită. El, trotuarul ar merita, dar cei ce-l tot modernizează de vreo douăzeci de ani, înţeleg doar cacofoniile, de aceea le vorbesc în limba lor. Printre borduri şi moloz o văd pe o femeie ce se strecura anevoie, sprijinită de un baston. Uscăţivă, îmbrăcată cu prea multe haine, în ciuda căldurii de afară, cu faţa negricioasă ascunsă după o basma ponosită, stătea cu mâna întinsă către trecători. O chem la maşină să-i ofer din dărnicia mea şi-mi face semn că nu poate să treacă peste borduri. Zâmbesc amar! Nici eu! Se hotărăşte totuşi şi încearcă,  blestemându-mă  poate, pentru comoditate şi aroganţă, deşi încerc să-i zâmbesc cât se poate de prietenos. N-o conving! De fapt nici nu mă priveşte direct, ci bombăne ceva nedesluşit. Ţinând în mâna liberă de baston, o pungă a sărăcie, coboară cu greutate în şanţul săpat de câteva zile, ţinându-se de bolţarii ce vor forma bordura şi ajunge în cele din urmă la mine, ştergându-şi faţa de transpiraţie cu un colţ de basma.

  • Nici eu nu pot să trec peste săpături, îi spun într-o doară, fără să mă explic de ce.
  • Să vă dea Domnul sănătate! îmi spuse, vârându-şi bănuţii într-un buzunar ştiut doar de ea.

Se întoarce pe acelaşi drum, cu greutate, pentru că la urcarea din şanţ a cerut ajutor trecătorilor. Văicărindu-se, aproape ţipând, pentru a impresiona publicul spectator. O compătimesc  pentru că ştiu ce înseamnă neputinţa  şi o condamn pentru spectacolul, gratuit, în care se complace.

Privind neutră, episodul de viaţă ce mi se derulează, live, în faţa ochilor, gândul mi-a zburat la multe momente din viaţa mea, în care am reuşit să spăl penibilul neputinţei urcărilor sau coborârilor de trepte.

Eram căsătorită de câţiva ani şi socrii mei începuseră să mă înghită, nemestecat,… dar mă acceptau. Eu mă resemnam de dragul soţului meu, pentru că nu doream, în ruptul capului, să-i ştiu certaţi. Mergeam la ei aproape la sfârşitul fiecărei săptămâni, prilej cu care fierţi, fripţi, copţi,  trebuia să mergem la biserică, trimişi de soacră, binenţeles. Numai eu ştiu câte păcate-mi făceam pentru treptele care trebuia să le urc şi să le cobor sub privirile neiertătoare ale babelor din sat. Soţul meu, ca să scurteze durata spectacolului ce-l făceam cu fiecare treaptă urcată sau coborâtă, mă punea direct sus, sau mă lua în braţe pe partea laterală a scărilor. Şi acolo, ca în multe alte locuri, el era eroul iar eu rămâneam mereu… „nţ,nţ,nţ… săraca”!!!  Într-o duminică, am luat-o cu noi la biserică, pe Sânziana. Avea trei ani. Era o duminică în care era mai puţină lume la slujbă. Noi şi babele satului, eram nelipsiţi. După ce ne-am făcut numărul de urcat, în care soţul meu şi-a primit aplauzele, iar eu… „nţ,nţ,nţ-ul” de rigoare, ne-am oprit în faţa uşii bisericii să negociem cu Sânziana.

  • Cu cine vrei să stai în biserică? Alege! Cu mama, sau cu tata? Nu ai voie să alergi prin biserică, pentru că se supără îngeraşul.

După ce ne-a numărat Sânziana şi ne-a tămâduit cu …”Ce-ai mâncat de te-ai umflat,  Şapte pite şi-un pitoi, Şi-un găvan de usturoi”… a decis:  cu mama!

În timpul slujbei am fost nevoită să o ţin, pe Sânziana, ocupată, ca să nu se plictisească. Aşa că în şoaptă, atât cât putea un copil de trei ani să şoptească, ne-am spus rugăcinile.

  • Haide, spune-i rugăciunea îngeraşului, ca să aibă grijă de tine, o îndemnam eu.

 Şi Sânziana spunea „Înger îngeraşul meu, Roagă-te lui Dumnezeu….”

  • Acum pentru mama şi pentru tata, n-o scăpam pe cea mică din căpăstru.

 „Doamne ţine-i fericiţi, Pe părinţii mei iubiţi, Să mă poată creşte bine….” Şi aşa Sânziana s-a rugat în biserică pentru toată familia, fără să-şi dorească să meargă la tata, sau să iasă afară.

La ieşire, pentru prima oară mi-am primit şi eu aplauze. O bătrână, de şaptezeci de ani a venit, m-a felicitat plângând şi mi-a mărturisit că nu a văzut, în viaţa ei, un copil atât de mic să se roage, atâta vreme, în biserică.

Atunci mi-a ajuns la urechi,  că soacra mea, mă trimitea la biserică pentru a-i arăta satului cât de năpăstuit era băiatul ei, cu mine.

IUBEŞTE-MĂ ALTFEL

36304046_1813473682025344_5140220742503235584_n.jpg

Nu mă iubi ca trup, n-am ce să-i dau privirii,

Nici n-am venit pe lume, ca muză a iubirii.

N-am nuri pe care ochii să-ţi lunece-n ispite,

N-am trupul mlădios cu plete despletite.

Sunt bulgăre de lut, cu mintea îl frământă,

Tu caută în el fărâma mea cea sfântă.

Credinţă, spirit, ego şi chiar sufletul meu

Şi-n ele-ai să găseşti un bob de Dumnezeu.

Nu mă iubi cum ştii, iubeşte-mă altfel!

Şi nu-ţi dori să-mi pui pe deget un inel,

Nu-mi da sărut pe buze, sărută-mă pe pleoape,

Nu mă dori sporadic, ci ţine-mă aproape.

Să nu mă ţii  ascunsă, ca piesă de muzeu,

Deşi  n-ai să te lauzi cu mine, ca  trofeu.

Iubeşte-mă în miez, a inimii bătăi,

Nu vei stârni  invidii prietenilor tăi,

Dar vei simţi candoare, o sacră mângâiere,

Ţi-oi da pe săturate ce sufletul îţi cere.

Vei fi-mplinit în trup, în cuget şi simţire

Şi poate-ai să-ţi atingi, aici, a ta menire.

Iubeşte-mă altfel, nu căuta modele.

Tu sufletu-ţi afundă în ape să se spele.

Ridică-ţi-l spre soare, în arc de curcubeu

Şi vino, hotărât, aicea unde-s eu.

Iubeşte-mă altfel, nu-n modul pământesc.

Nu vreau să-mi spui din gură, eternul TE IUBESC.

Pune-ţi în ochi lumină, pe buze pune-ţi fragă,

Şopteşte-mi la ureche, în taină, ÎMI EŞTI DRAGĂ!