PICĂTURĂ DE CONCEDIU

PICĂTURĂ DE CONCEDIU (VI)

screen-shot-2014-12-20-at-20-14-04.png

Nu pot să dorm. Mă ridic şi privesc pe fereastă ascultând trosnetul fiecărei crăpături de zori şi salut primul pui de rază ce-si scoate capul din cuibul orizontului.  Gândurile se rotesc ca o  moară stricată și deapănă idei cu viteză de caier nebun. Am dat speranţe unor oameni care niciodată nu au cutezat să spere. I-am scos din cercul în care Ii se amintea mereu că “dacă legea te apară, eu te sprijin”, “dacă statul îţi dă, eu te îngrijesc”. Nu este moral pentru mine să spun şi eu acelaşi lucru. Ce exemplu de urmat sunt eu care am aceeaşi suferinţă ca a lor, dacă am aceeaşi replică ca celor care aleargă după câştig material? Prin ce mă deosebesc eu de cei ce se folosesc de legea ce protejează persoana cu dizabilitaţi? Trebuie să găsesc soluţii! Şi am găsit! Oamenii mei nu vor fi concediaţi. O pacoste am pe lumea asta: o imaginație zburdalnică și o tastatură sub nas. Am butonat-o de i-au sărit tastele, dar am găsit soluţii. Nu voi sta la mila legii deşi voi participa cu toată dăruirea la demonstraţiile de protest de la Bucureşti. Pentru prima oară de când sunt la Felicia, nu am astâmpăr.  Intru în camera ei şi o trezesc. Nu aveam cu cine să vorbesc.  Credeam eu că o trezesc.  Stătea ca o mimoză, cu nasu-n pumn, cu găndul dus unde şi-a dus mutu’ iapa, de parcă voia să evadeze din propria-i viaţă.  

– Ai un suflet cât o roată de car, îi spun, văzându-i chipul răvăşit şi faţa crispată de gânduri.  Viața nu e unsă cu marmeladă, dar nici nu o vom lăsa să ne-o ungă alţii cu rahat. Mi-au venit nişte idei. Haide să ne  hrănim  mai mult curajul decât orgoliul. Încep să-i spun despre:  când, cum, de ce, de ce nu?

Felicia mă privea cu ochi năstruşnici şi-mi zâmbea a victorie. A început să-mi înşire ce pui i-a fătat şi ei mintea. Puii minţii ei ca fetuşii minţii mele îi putem împrumuta şi creşte fiecare în regiunea ei. Deci, nu mor caii când vor câinii….

Începem ziua cu un angajament de viitor. Ne vom asigura că vom funcţiona după legi care nu stau ca sula-n coaste unora. Trăim timpuri în care legile sunt semnate pe genunchi.  Seara te culci pe o lege şi dimineaţa te scoli pe alta. Trebuie să ne asigurăm stabilitatea muncii noastre, cu oamenii vulnerabili fizic, mental şi sufletesc.

Ne obligăm mintea să ne asculte sufletul cât înca mai are putere să vorbească. Ştim că trebuie să trăim ce simţim, mai degrabă decăt să simţim ce trăim. Ne punem nădejdea în forţele noastre dar şi în ajutorul Lui Dumnezeu, că dacă nu L-am iubi pe Dumnezeu nu cred că am putea iubi oamenii.

 

 

De oriunde

n-am făcut niciodată politică…POATE AR TREBUI!

20799183_1509260719163732_5153950642970138617_n (1).jpg

Ăştia fură ţara şî noi plătim costu’,
De parcă s-or întâlnit hoţu’ şî cu prostu’,
Că de munca noastă nu au nicio milă,
Dumnezău le deie viaţa lu’ Berilă.
Fie-le averea mereu confiscată,
Să-i mintă şî pruncii când îi strigă tată,
Să afle din ziare că moştenitorii
I-or făcut nevestile, cu instalatorii.
Când s-or aşeza la masa cu bucate,
Să nu li se-ndoaie mânile din coate,
Numa’ să postească, tumna ca şî sfinţii,
Când le-o hi mai bine să îi doară dinţii.
Nopţîle să aibe somnu’ liniştit
Cum are şî mielu’ adus la cuţît,
Bine să le fie după cum gândesc,
Hoţîlor de ţară, asta le doresc.

Dorin Petru Lupaş ~ Hoţi de ţară
© foto Mihai Moiceanu

FIRIMITURI DE SUFLET

PICĂTURA TULBURE A ACESTUI CONCEDIU

let-hamza-go_0.jpg

Astăzi, eu şi Felicia suntem abătute. Guvernul României a aprobat o Ordonanţă de Urgenţă prin care doreşte să desfiinţeze Unitaţile Protejate în care sunt angajate persoane cu dizabilităţi. Eu si Felicia am înfiinţat asemenea Unităţi Protejate Autorizate în care lucrează oameni cu handicapuri mari. La început i-am ajutat să-şi dezvolte abilităţi, să-şi coordoneze mişcările motrice, să se încadreze social, le-am dezvoltat deprinderi de viaţă independentă ca să se desprindă de ajutorul permanent al aparţinătorilor. Acum lucrează, sunt angajate cu contracte de muncă şi-şi suplimentează veniturile. I-am ajutat să-şi înlăture sentimentul de inutilitate şi să zâmbească unor noi orizonturi.

De la 1 septembrie 2017, sunt în pericol de somaj cca 2000 de persoane cu dizabilităţi angajate în Unităţi Protejate Autorizate din cadrul ONG-urilor iar aceste entităţi sunt în pericol de faliment. De prin 2007, sesizăm ANPD-ului (atunci ANPH) si Ministerului Muncii că sunt necesare controale şi sancţiuni pentru ca în acest sector să nu mai pătrundă afacerişti. Nu ne-a ascultat nimeni atunci, în schimb acum ne confruntăm cu distrugerea muncii noastre de ani de zile, pentru că acesti afacerişti, culmea au fost văzuţi în sistem. În România se dă foc la cojoc, pentru că nu ştim să omorâm la timp păduchele! Oamenii pe care de ani de zile i-am învăţat să fie independenţi, i-am scos din centre de plasament, muncesc, s-au căsătorit şi au sperat la o viaţă normală, acum se văd în faţa somajului, iar noi cei care am infiinţat Unităţi Protejate Autorizate, în faţa concurenţei, fără nici o susţinere. Suntem neputiincioşi să îi ajutăm! Am dorit măsuri, dar nu desfiinţarea muncii nostre cu preţul plătit de cei pe care încercăm să îi ocrotim. Ne-am exprimat continuu dorinţa de dialog, dar în continuare nu ne ascultă nimeni.

Săptămâna viitoare vom merge la Bucureşti să ne alăturăm celor ce vor ca persoanele cu dizabilităţi să fie privite cu demnitate, cu încredere şi cu întelegere, nu cu milă, nu cu dispreţ şi nu cu umilinţă. Doamne ajuta! 

PICĂTURĂ DE CONCEDIU

PICĂTURĂ DE CONCEDIU (V)

20883037_1535456956477406_9176786883876352004_n.jpg

Ieri am fost, cu Felicia, la Schitul Sf. Nectarie Valea Nandrului din judeţul Hunedoara. Ne-au ajutat doi prieteni şi fetiţa lor, doi oameni în a căror inimi încape un întreg univers, doi oameni frumoşi, veseli şi plini de viaţă. Deşi de altă confesiune decât cea ortodoxă, Ana şi Ioji şi-au aplecat frunţile în semn de rugăciune aceluiaşi Dumnezeu în mâna căruia ne-am pus şi noi părerile de rău, mulţumirile, dorinţele şi speranţele. Pentru prima oară am făcut diferenţa între schit şi mânăstire şi trebuie să recunosc că am avut aceeaşi trăire de parcă aş fi intrat într-o mare catedrală. Ne-am pecetlui curăţenia sufletească începută în zi de mare sărbătoare la schit, mângâind pe creştet un prunc de cinci luni  venit pe lume să fericească doi părinţi minunaţi care ne-au primit cu masa-ntinsă şi cu braţele deschise.

Întoarse acasă, ne-am pus iar pe sporovăit verzi şi uscate. Subiectul serii a fost, desigur, cu iz mânăstiresc, cu ce i-am dat sufletului în astă viaţă, cu ce l-am hrănit spiritual, ce întâmplări ne-au ajutat să ne întărim credinţa. Subiecte pătrunzătoare, profunde, demne de două persoane ce nu discută orice temă de suprafaţă. Noi două când vorbim, săpăm adânc, cu cazmaua unui neuron obosit, ca două intelectuale ce suntem. Aşa mă pomenesc vorbind cu patos despre câteva întâmplări din care am învăţat, m-am mustrat în gând, dar m-am şi ruşinat admirându-mă  de cât sunt de simţită.

Felicia nu mă scapă din ochi, mă ascultă de parcă i-aş citi din Amintirile din copilărie ale lui Creangă. Îi povestesc  cum m-am întâlnit cu o veche prietenă cu ceva vreme în urmă şi ce am învăţat de la ea.

Florica, aşa o cheamă pe prietena mea, este o fată specială, extrem de credincioasă şi cu o bunătate ieşită din comun. Vorbeşte încet, cu un zâmbet natural şi permanent pe buze. Blândeţea i se citeşte pe chip şi ştie să intre în om ca într-o catedrală. M-am întalnit întâmplător cu ea şi nu m-a lăsat până nu m-a luat acasă. Nu ne văzuserăm de foarte mulţi ani şi aveam multe să ne spunem, să ne amintim. Pe terasa casei, mama ei, tanti Veturia, a râs şi a plâns în acelaşi timp când m-a văzut. Stând pe fotolii la aer, în acea  după-amiază de iunie, i-am admirat mulţimea de flori ce împodobeau pervazele terasei. Cu duioşie, Florica, mi-a lăudat-o pe fiecare în parte: asta este Inima lui Iisus, asta este floarea care mulţumeşte (şi a atins-o ca să-mi arate ce miresme împrăştie când e băgată-n seamă), asta este floarea care doarme când apune soarele. Aşa a avut pentru fiecare o poveste de spus. Toate florile explodau de sănătate, dovadă că erau fericite acolo, în cutii de conserve, în oale sparte, în cutii de margarină. De parcă n-am avut ce face, m-am pomenit vorbind:

  • Vai, Florica, ce frumoase sunt florile tale! De ce nu le pui în ghivece arătoase?
  • N-ar mai fi fericite, mi-a răspuns simplu cu gândul dus departe acolo unde sălăşluieşte fericirea spre care ţintim toţi. Crina, tu ştii de ce-mi eşti dragă? Nu pentru cum arăţi, ci pentru cine eşti. Aşa este şi cu florile mele. Nu coaja contează, ci miezul, Crina! Florile mele sunt fericite că le dau ceea ce au nevoie: hrană şi iubire.

Ne-am aşezat la masă. Veneam de la serviciu amândouă şi mâncarea era mai mult decât binevenită. Eu şi  tanti Veturia am măncat bucate alese, iar Florica a început să mănânce cu poftă, salată de varză, dintr-un borcan.

Am mai rămas la umbra unei cafele cu ea după ce tanti Veturia s-a retras să se odihnească.

  • Tu posteşti, Florica? am întrebat-o stiind că nu este perioadă de post. De ce nu ne-ai servit şi pe noi cu măncare de post?
  • E postul meu, Crina! Este legământul meu în faţa lui Dumnezeu. Nu al tău şi nu al mamei.

Îi spun Feliciei întâmplările din care am plecat cu învăţăminte şi încerc să o pornesc şi pe ea la spovedit. Felicia, tace cu gândul dus departe.

  • Se pare că tu ai venit în lumea asta gata învăţată, eu am venit să învăţ, încerc eu să o amuz pe Felicia.

Revenită din gânduri, zâmbind îmi spune:

  • Învăţ şi eu din poveştile tale. Hai să ne culcăm, e trecut de miezul nopţii.

 

PICĂTURĂ DE CONCEDIU

PICĂTURĂ DE CONCEDIU (IV)

p_8832_766x350-10-85.jpg

De câteva zile stăm la taifas până noaptea târziu.  Am ajuns la vârsta la care bârfa nu-şi mai are farmec, nu mai înmugureşte în suflet nici un colţ de triumf, nicio izbândă răutăcioasă prin care să ne împăunăm că noi suntem mai breze decât altcineva. Ne cunoaştem de multă vreme şi în aceste zile găsim subiecte de discuţii luate din cufărul prăfuit dim podul amintirilor. Ne bucurăm că încă mai avem câţiva ani până la bilanţul vieţii şi ne rezumăm la  a analiza balanţa profiturilor şi pierderilor lumii în care trăim. Facem asta dintr-un defect profesional. Căutăm în tot şi toate un corespondent egal, care să ţină în echilibru balanţa. Oricum viaţa însăşi este un echilibru perfect. Noi cântărim şi apreciem sau subapreciem  o parte sau alta, ne cocoţăm pe un taler şi privim în sus sau în jos, zâmbim sau plângem, cu motiv sau nu. Trăind în lumea celor care şi-au considerat propria durere mai durere decât a altora, fără să dăm nume, încercăm să motivăm reuşitele sau eşecurile noastre sau a celor pe care-i cunoaştem. Simţim că viața asta unii o trăiesc în felii, altii o trăiesc întreagă. Durerea, pe unii i-a făcut puternici, pe unii insensibili, pe alţii i-a dărâmat. Unii zâmbim roz , alţii nu zâmbesc deloc. Toţi am trecut prin lucruri pe care majoritatea oamenilor nici nu le bănuiesc. Pentru unii o lume întreagă nu le este de ajuns, pentru alţii “nimeni” este prea mult. Unii dintre noi am forţat lumea să ne accepte aşa cum suntem, alţii au îndepărtat pe toată lumea din jurul lor. Unii au construit ziduri în jurul lor pe care nimeni nu a izbutit să le cațăre. Durerea ne face de  neînțeles. Unii ii respectam mai mult pe cei care sunt tăcuți, altora ne ţiuie linistea-n urechi. Majoritatea vedem prin oameni și le simți intențiile. Durerea, pe unii i-a făcut  mai singuratici, altora le-a creat un dor permanent de fugă. Pe unii durerea, i-a făcut greu de iubit, pe altii buni ascultători. Durerea, i-a făcut pe majoritatea, să înțeleaga că iubirea e un cuțit cu două tăișuri. Dragostea e ca un copil care se joacă în nisip. Câteodată, construieşte castele, alteori îţi dă cu el în ochi.  Durerea ne-a făcut să trăim conștient într-o lume amorțită. Nimic nu ne mai impresionează,  nici măcar moartea. Handicapul nu se poate plagia.

Eu şi Felicia am savurat din  gustul vieţii. Poate facem parte din rândul celor ce zâmbesc roz. Eu am copii, ea nu, ceea ce ne face să întoarcem pe toate părţile bucuriile sau tristeţile vieţii de mamă născătoare sau mamă de împrumut. În fiecare dintre cazuri MAMA este mamă cu tot tacâmul. Bucuriile ei cresc cu fiecare reuşită, cu fiecare împlinire, cu fiecare avânt a odorului ei. Din păcate pentru ea, mama, tristeţile ei sunt direct multiproporţionale cu neîmplinirile copilului ei, a nepoţilor şi a celor ce-l încojoară  pe puiul său. Durerile unui copil sunt mai dureri pentru mama lui. O femeie singură îşi poartă bucuriile şi tristeţile proprii. Felicia nu are copii, dar pentru că are o inimă cât o lună plină, ar pute fi mama unui întreg orfelinat.

 Mă trezesc din amorţeala ce o simt pe şira spinării şi bătându-mi pe umăr veselia ce mă caracterizează, o încurajez pe Felicia, în creierul unei nopţi în care şi ceasul s-a oprit asultându-ne poveştile: lasă Felicia, mai bine mama tuturor răniţilor decât mama dracului.

PICĂTURĂ DE CONCEDIU

PICĂTURĂ DE CONCEDIU (III)

3.jpg

De fiecare dată când plec în concediu, maşina mea aleargaă în pasul ştrengarului, pe şosele, de fericire. De fericirea mea, nu a ei. Singurul meu regret este că nu pot s-o iau şi pe Zambilica,  maşina mea de spălat rufe de care sunt aproape legată cu cordon ombilical. Ştiind că vin la Felicia, m-am bucurat că are maşină de spălat rufe  si pot să-mi fac damblaua. Fără să glumesc, am o mare pasiune să pun rufe la spălat: le sortez pe culori, le controlez dacă nu au nevoie de retuşuri, cusut de nasturi, verific toate cusăturile dacă nu au cedat, dacă se închid fermoarele, etc. Apoi pusul lor la uscat este o altă poezie. Toate le pun în ritm şi rimă.

De parcă-mi ghiceşte Felicia, marea-mi pasiune, când se trezeşte de dimineaţă, vine la mine-n cameră şi-mi propune:

  • Crina, spălăm rufe astăzi?

Super! Mă reped ca proasta-n horă si m-apuc de sortat cele şapte rufe. Mă uit roată prin baie poate, poate mai găsesc şi altele pentru a avea ce sorta. Mă gândeam să-i propun Feliciei să scoată câteva din dulapuri, dar mi-a fost teamă să nu cheme ambulanţa. Fac eu ce fac , calculez, cântaresc, număr și mereu  îmi dă cu minus.  Superiorul din mine  se umflă, mă proțăpesc înaintea maşinii de spălat şi-i dau sarcină să spele cam jumătate din cele sortate. Ne prezentăm amândouă pentru a ne împrietenii şi bazându-mă că şi pe maşina mea de spălat anterioară o chema tot  whirlpool, încep sa o programez după vechea-mi stiinţă.  Ea se încăpăţânează ca un catâr, motiv pentru care apăs pe toate butoanele că poate, poate o conving să o ia din loc. Nu a vrut să pornească nici după ce i-am cântat Marşul Vânătorilor, de a transpirat Felicia chinuindu-se să mă asculte.  Mă dezumflu ca o gonflabilă expirată și mă gândesc că ea şi Felicia  au tainele lor.

Constat că şi Feliciei îi face nazuri. Ba nu vrea să ia apă si trebuie să-i dăm cu găletuşa, ba nu vrea să centrifugheze de trebuie să-i spunem poveşti cu final fericit. Milisecunda este unitatea de timp din momentrul în care s-a oprit maşina şi prezenţa mea lângă ea. Îmi venea să o mângăi pe creştet pentru reuşită, dar iar mă opresc de teamă să nu creadă Felicia că o iau razna.

 Poezia întinsului meu de rufe a pălit în faţa dibăciei Feliciei de a le arunca pe sârma din baie, la un metru distanţă de-asupra căzii. Apoi cu coada măturii finaliza încet, dar cu precizie de invidiat, ceea ce se numea pusul de rufe la uscat. Mă uitam la ea, ca la piscuri în ceaţă, şi-i admiram multifuncţionalitatea, în ciuda handicapului mare.

Felicia are traumă pe coloană undeva la vertebrele cervicale. Merge mai mult în scaun cu rotile şi mâinile nu o ajută foarte mult, dar găseşte modalităţi de a se descurca dincolo de imposibil. Am spus-o de nenumărate ori că, pentru a fi persoană cu handicap, musai să fii neprost. Felicia îmi confirmă zisele.

PICĂTURĂ DE CONCEDIU

PICĂTURĂ DE CONCEDIU (II)

pepene-verde.jpg

Ne începem concediul cu două zile de sfârşit de săptămână în care stăm în casă ca două arestate la domiciliu. Stăm de vorbă ca cele doua babe ce au stat în aceeaşi celulă opt ani, apoi la eliberare au mai stat patru ceasuri la poarta închisorii, la încă o nouă bârfă. Când ne întâlnim stăm la taclale de ne mirăm si noi, de tenacitatea de care suntem în stare, de a sta şi a sporovăi, de a vorbi până la epuizarea tuturor cuvintelor de pe mapamond încât am fi apte să ne spunem poveştile în cincizeci de concedii legate laolaltă.

Spre deosebire de Măriuţa, prietena mea din Ulmeni, care tot la două cuvinte mă întreabă dacă nu mi-e foame, Felicia mă lasă în legea mea. De mi-e foame-i bine, de nu mi-e foame-i şi mai bine, de mi-e sete, iar e bine, de nu mi-e sete, nu-i bai. Mă lasă să fac ce vreau eu. Nu am încercat încă să-i spun că vreau să mor, pentru că Felicia, cred, că m-ar ajuta să-mi iasă  din prima încercare, să nu mă chinui, din dorinţa de a-mi face voia.

Astăzi mă apuc de curăţat baia, aşa ca să nu-mi ies din cotidian. Puteam să mă apuc să i-o renovez şi să-ncep un şantier de toată frumuseţea în casa ei, că Felicia m-ar fi privit cu înţelepciunea şi îngăduinţa familiei care are un nebun în casă. Apoi am gătit. Ce m-a tăiat capul. Friptură la cuptor cu piure de cartofi şi castraveciori muraţi. Da, la cuptor am gătit ,când şi-n casă era cod roşu de căldură, nu doar afară.  S-a încins aerul din casă de  am fiert în suc propriu ca două babe obosite. Fără să bombăne m-a lăsat să-mi fac hatârul.  Nu, castraveciorii nu i-am gătit eu. Îi avea Felicia în cămara din dotare. Mi-a dat ea tot ce i-am cerut, toate ingredientele de care aveam nevoie la gătit.  Puteam să-i cer şi mătrăgună, că nu m-ar fi întrebat  ce vreau să fac cu ea.

Am făcut eu pe viteaza apucându-mă de lucruri pe care ştiam că Felicia nu le prea poate face, dar am rămas blocată când am văzut că îi ceruse unui prieten să-i  aducă, pentru desert, o lebeniţă- spune ea-, o lubeniţă- spun eu- cea crescută în Craiova. Începeam să fac rugăciuni să se coboare careva sfânt să taie lubeniţa care crescuse ca un trovant. Mă uitam când la lubeniţă, când la Felicia, când la Felicia, când la lubeniţă aşteptând un miracol.

Fără să mai stea Felicia pe gănduri, cu mânuţele-i firave ia lubeniţa,  un cuţitoi, un fel de  strănepot a cosorului dacic şi o crapă cu o „karată”-cum spune ea-, a mânuţei aparent fără vlagă. Am rămas mută de ruşine, stând să-mi trag sufletul la umbra propie-mi glorii, avută înainte de a vedea lubeniţa .

Pentru a nu ştiu câta oară, Felicia, mi-a demonstrat că ştie să-şi cheme câte un înger păzitor în orice situaţie . Bănuiesc că-şi mai creează unul pentru a mă putea suporta pe mine.