CE NU TE OMOARĂ, TE ÎNTĂREŞTE

14523019_1613017178999812_3014419628153965454_n.jpg

Prima oară l-am văzut pe stradă. Avea o motocicletă, CZ Sport, albastră precum au, bebeluşii băieţei, scufiţele şi botoşeii, ca să se deosebească de fetiţe. Era bărbos, murdar, neângrijit şi nu mi-a dat prioritate la o trecere de pietoni, bădăranul. A trecut ca vodă prin lobodă, huruind motorul motocicletei, de parcă dorea să-şi ia zborul,  fără să mă observe pe mine ghiocel de aprilie venit să anunţe sosirea primăverii în urbe.

Apoi, peste căteva zile m-a ajutat să ies dintr-o groapă, (de atunci am început să dau în gropi), în care ajunsesem cu tricilu cu tot în curtea Cooperativei în care mă angajam. Ce “ţigan cumesecade” este totuşi!  îl lăudam în gând  după ce m-am văzut salvată de cel căruia nu-i păsa că s-a udat tot, intrând până aproape la genunchi, în băltoacă.

Prima oară ne-am zâmbit când ne-am întâlnit în faţa biroului “Resurse Umane” unde mi-a dat prioritate.

Apoi ne-am mai văzut prin curtea Cooperativei, dar ne-am tratat aşa cum am preluat obiceiurile împământenite de decenii în instituţie. Îi vedeam doar salopeta soioasă, aşa cum aveau toţi muncitorii care lucrau în secţiile de metal. El mă vedea ca pe o mimoză care îşi lăţea curu’ pe un scaun în  birou.

Doi ani mai târziu, triciclul meu dădea semen de oboseală. Cerea o reparaţie capitală ceea ce-mi dădea mari dureri de cap. Nu mai aveam cu ce să mă deplasez la serviciu, să urc în miloacele de transport nu puteam, cu taxi nu-mi permiteam,  concediul de odihnă nu doream să mi-l risipesc pe lucruri mărunte. În vară, urma să dau  admitere la facultate şi îl păstram pentru acea perioadă. Era tot aprilie! (Aprilie este luna marilor mele realizări. Eu şi bunica din partea mamei ne-am născut pe aceeaşi dată din aprilie, Mama şi fetiţa mea s-au născut pe aceeaşi data din aprilie, m-am angajat şi m-am pensionat în aprilie. L-am cunoscut pe soţul meu în aprilie şi ne-am căsătorit într-un alt aprilie.)

 M-am plâns unei prietene, povestindu-i necazul meu şi soţul ei mi-a trimis un “meşter” care apoi mi-a meşterit toată viaţa.

L-am văzut venind agale pe alee, pe jos. Era acelaşi “ţigan cumesecade”, care urma să mă mai scoată dintr-un impas.  Venea încet, şchiopătând. Mersul pe jos îi era şi lui potrivnic. Din statul pe loc putea să ridice munţi, dar nu putea să-i mute. Era la fel de neângrijit, aşa cum îl văzusem de atâtea ori, dar privit de aproape i-am remarcat trăsăturile creionate ale feţei. Armonia dintre ochi, sprâncene, nas şi gură, întrecea cu mult trăsăturile mele moştenite de la ai mei. Era înalt, cu spatele trapezoidal, cu muşchii ce-i încolăceau mâinile de ţapinar si pieptul neferit de muncă grea. Cu vocea joasă îmi înşiră prea multele hibe ale tricilului meu, pe care promitea că mi-l va da ca nou, într-un timp nu prea îndepărtat.

Cănd să plece a dat cu ochii de  Minsk-ul meu roşu, nou-nouţ dar care dormea în faţa blocului pentru că eu nu eram în stare nici să-l pornesc, dar apoi să-l conduc. L-a analizat minuţios, comparându-l cu mult mai forţosul lui CZ sport, de care îi era tare dor.  Am aflat atunci că motocicleta lui este în reparaţie capitală la Timişoara şi că nu are cu ce să se deplaseze, decăt pe jos. I-am dat cheia de contact a Minsk-ului cu toată încredera din lume.

Am rămas prieteni, buni prieteni nimic altceva, decât buni prieteni. Venea în fiecare dimineaţă să mă ia la serviciu.  Mă aducea acasă şi rămânea cu mine fascinat de lumea mea, de teancurile de cărţi, reviste, almanahuri şi rebusuri. Eu îi destăinuiam din cunoştintele mele, uluită de dorinţa lui de cunoaştere. De la mine a aflat cum se completează un rebus, iar peste ani a ajuns mai bun decât mine. I-am vorbit câte puţin despre istoriile lumii, despre geografie, despre politică, şi apoi peste ani ajunsesem să cer informaţii de la el.

Mă plimba cu motocicleta, surprins şi el de dorinţa mea de plimbăreala. Şi-a adaptat modul de conducere după echilibrul meu. Mereu atent să nu mă piardă din şea, intra  cu mine prin cele mai ascunse locuri ca să descopăr tot ce îmi trezea curiozitate. Îi dăduse un nume unguresc motocicletei :  orosz páncélkocsi- maşină rusească blindată-  pentru că nu ne lăsa în drum atunci când hoinăream pe toate coclaurile.

Când eram doar noi doi ne simţeam extraordinar. Povesteam ore întregi, ne amuzam, ne plimbam. Cand era cineva cu noi, se simţea stingher în anturajul meu prea sofisticat pentru el, iar eu mă simţeam prea cocoloşită de lumea lui, de cei ce încercau să-mi perie sclifoseala, ascunzându-şi cu greu vulgaritatea. El venea de la ţară, unde fusese pus la munci nu tocmai uşoare şi la oraş venea destul de rar, până s-a hotărât să se angajeze. Eu, până să mă angajez, trăisem doar în mediu insituţionalizat şi mă comportam de parcă veneam din Înaltele şcoli de la Sorbona.

Eram prieteni, foarte buni prieteni,  până când familia lui a considerat că e prea  mult. Au luat măsuri!  Măsuri atât de drastice, încât ne-au provocat, pe amândoi, atât de tare, că am făcut orice să le escaladăm. El îşi minţea părinţii, iar eu îi eram complice. Acele întâlniri furate, au fost cele mai frumoase. Şi de ceia ce se temea familia lui, nu a scăpat, iar noi am devenit mai mult decât prieteni.

VA URMA

Reclame

CE FACI TU CU MÂNA TA, SE NUMEŞTE …..

Old_syringe.jpg

In camera infirmeriei erau doar paturi mari, aşa că bucuria noastră a fost şi mai  mare. Bucuria lui Mitrucu a fost mai mare, că avea loc de zbenguială, eu înca nu-mi puteam reveni din sperietură, mai ales că nu m-a pupat nimeni în frunte ca să mă felicite pentru  isprava mea. Mitrucu mă avea la mână şi mă santaja cu: de nu-mi dai, de nu-mi faci, de nu, de nu, de nu….. ţip,sau mor, sau nu mai alung monştrii de la geam. Executam supusă, tot ce-i trecea lui Mitrucu prin cap şi speram din tot sufletul să nu-i curgă maţele prin buba ce i-o făcusem.  Eu tremuram ca varga la fiecare  zgomot făcut pe coridor, sau în cabinetul medical de alături. Nu mă bătuse nimeni pentru ceea ce făcusem, dar nu era timpul trecut. Când pe mine mă treceau toate sudorile, s-a deschis uşa trântindu-se de perete. Când am văzut caserola aceea mare cu instrumente medicale, mi s-a tăiat răsuflarea. Concentrată pe caserola cu seringi si pe sticlutele de pe jumătate de masă, nu am mai ştiut cine le-a adus. L-am auzit pe Mitrucu bucurându-se de necazul altuia.

  • Vezi daca-i fost rea? acum primeşti injecţie, striga Mitrucu mai mult rânjind de fericire.

În timp ce asistenta trăgea în seringă conţinutul unei sticluţe, îmi strecurase cu blăndeţe, în mănă, o alta pe care mă îndemna să o scutur ca să se dizolve. Mă mângâie pe cap şi-mi promisese că n-o să mă doară. M-a durut şi buca şi piciorul şi sufletul. Mai ales sufletul. Nu fusesem cuminte şi sufeream cumplit. A pregătit altă seringă cu acelaşi conţinut pentru care, a doua sticluţă tot eu am scuturat-o. Eram sigură că tot mie mi se pregăteşte. Deşi plăngeam mocnit, eram pregătită să suport pedeapsa. Când s-a îndreptat către Mitrucu, ţipetele lui au spart liniştea întregii infirmerii. Toate asistentele au venit în cameră, nu doar să-l potolească din ţipat, ci şi să-l ţină, că se zbătea ca un peşte în plasa pescarului.  S-a dat stingerea. Mitrucu a mârâit până a adormit. Eu mi-am mângâiat sufletul rănit de nenorocita aceea de agrafă si mi-am pus capul pe suferinţa acelei zile. Pe perna care speram că o să absoarbe dezamăgirea din mine, neîmplinirea promisiunilor făcute alor mei că voi fi cuminte, teama că mă vor respinge copiii şi-mi alimentam un gând roz, care speram că-mi  va lipi un zâmbet pe buze, A fost o suferinţă care nu s-a risipit între  stelele nopţii şi nici nu s-a amestecat cu zorii dimineţii. Era prima durere sufletească pe care o simţisem la acea  fragedă vârstă. Aveam ceva mai mult de cinci ani şi eu făcusem rău unui copil. Cumplit era, că nu puteam repara nimic.

Dimineaţa, ne-a dat deşteptarea tot o asistentă, care ne-a ciuruit bucuţele fără prea multe alinturi, ba pe Mitrucu îl şi moţăise puţin, ca să-l potolească. Când s-a apropiat de piciorul pansat, a fost nevoie de o altă moţăială. Mitrucu n-a mai avut curajul să arate ameninţător, cu degetul, spre mine. I-a luat pansamentul spunând că este o rană superficială şi poate să stea şi fără el. Pentru că şi-a tot bâzâit buba, Mitrucu a mai primit un bobârnac în timp de i se aplica un plasture, (un leocoplast).

Imediat după masa de dimineaţă, a venit învaţătoarea lui Mitrucu, să-i dea temele acelei zile. Era în clasa a-I-a şi facea liniuţe, punctuleţe,bastonaşe care-i cam dădeau de furcă lui Mitrucu. Nu şi mie. A început să plângă a dezamăgire, că nu era lăsat să bolească. Vedeam în Mitrucu, o Leontina, în variantă masculină şi ştiam că îi voi intra în graţii din nou. I-am umplut câteva pagini cu liniuţe, punctuleţe şi bastonaşe, făcute cum am vrut eu, pentru care tot el a suportat ponoasele. Ca să scape de o noua moţăială, nu a prididit să mă bage pe mine la înaintare. Mare greşeală, că învăţătoarea a făcut niste ochi ca de peşte fiert şi i-a promis un alt  “tratament” pe lângă cel ce-l făcea pentru care era venit la sanatoriu.

Peste câteva zile am fost “externaţi” şi duşi în camerele în care fuseserăm repartizaţi la venire. Spre surprinderea mea, toate fetele s-au arătat bucuroase că mă revedeau, doar Ionel mă privea cam pieziş, de teamă să nu-mi căşune şi pe el. Prea i se încărcase carul, la câte şicane-mi făcuse si-ii promisesem  o altoială. Mitrucu se fălea cu două degete nou-nouţe la piciorul ăla “vai de mama lui”, ca ale mele dealtfel.    

ŞI GREŞELILE CONSOLIDEAZĂ PRIETENIILE

copii-preventoriu-ilisua-2-e1450455962477-800x480.jpg

Niciodată nu m-a bucurat plecarea mea la tratament. Erau foarte multe restricţii, multe reguli şi izolarea aproape şi de noi înşine, mă termina. De cum ajungeam în sala de aşteptare, personalul sanatoriului ne smulgea, efectiv, din braţele părinţilor şi ne treceau printr-un ritual de dezinfectare de parcă am fi venit dintr-un mediu ciumat. Ne făceau baie, ne dezpăducheau dacă era nevoie, treceam direct la izolare dacă aveam bubiţe sau răni pe corp, cu toate că se pretindea  adeverinţă cu analizele efectuate la circa medicală de domiciliu.  Primeam haine doar de ale sanatoriului şi purtam la mână o brăţărică, dintr-un material rezistent la apă, pe care era scris numele, vârsta şi camera la care eram repartizaţi. Desigur, această brăţărică, o purtam noi cei mici de vârstă.

De această dată, despărţirea de părinţi, a fost ceva mai liniştită. Tristeţea a durat puţin, noi copiii ne împrieteniserăm deja. În sala în care ni se făcea “încorporarea” au început primele încurcături de haine, aşa că niciunul nu aveam doi ciorapi la fel. Cred că atunci i-au ieşit lui tanti Ioly primele fire albe de păr. Până la schimbarea turei sale, nu a avut altă treabă decât să potrivească chiloţi, maieuri, ciorapi şi ghete a celor patrusprezece copii ( opt băieţi şi şase fete) pe care ne-a  repartizat în  camerele doi şi trei de la parter. În fiecare cameră erau căte şapte pătuţuri.  Aşa că în camera cu fete ne-am procopsit cu Ionel, un băieţel din Bacău, care nu avea astâmpăr. Se cocoţa peste toate paturile, ne tragea de păr, ne ciupea. De la el am aflat că tatăl lui era miliţian şi că îi bătea pe hoţi. Pentru că nu ştiam ce este acela miliţian, ne-a dumirit Ionel, care ne-a spus că miliţianul miliţeşte. In cele trei luni căt am stat în sanatoriu şi noi l-am cam miliţit pe Ionel, dacă tatăl lui n-a fost în stare  să-şi facă meseria.

De cum ne trezeam dimineaţa şi până se dădea stingerea, noi  copiii din cele două camere, eram mai tot timpul împreună. Tanti Ioly şi tanti Erjike, infirmierele noastre, din Sanatoriul de copii 1 Mai, erau două surori ce se îngrijeau de noi. Toţi o iubeam pe tanti Ioly, care nu avea copii şi-şi răsfrângea toată iubire peste noi. Ea ne strângea pe toţi într-o cameră ca să ne poată supraveghea mai eficient.

Mitrucu, care era mai mare decât mine cu trei ani, aflase că-mi plac poveştile şi nu contenea să scornească  personaje dintre cele mai înfiorătoare. Aşa se făcea că toate zânele şi prinţesele poveştilor lui, semănau izbitor cu mine şi dormeau în patul de la geam, ce avea vopseaua de pe gratii decojită. Lupii, balaurii şi zmeii ieşiau noaptea din poveşti şi bântuiau toate geamurile de pe pământ. El Mitrucu, şi numai el, ştia un ritual de alungare a acestora. Aşa că urlam după Mitrucu, ca din gură de şarpe, când îl lua tanti Ioly şi-l ducea în camera băieţilor.

 Într-o zi, după somnul de amiază, amândoi am făcut febră, motiv pentru care am rămas în cameră. Ca să nu mă plictisesc, tanti Ioly, l-a adus pe Mitrucu la mine. Jocul nostru preferat era să ghicim în care mână se află un obiect ascuns la spate. Pe pedepse, am hotărât, în acea zi, să ne jucăm. Pedeapsa aleasă, de amândoi a fost: pe scuipate. Prima scuipată, am fost eu. Urât de tot, de m-am supărat şi pe mă-sa şi pe tată-său, nu doar pe Mitrucu. Supăraţi amăndoi stăteam, câte într-un colţ de pat si ne jucam, eu cu o agrafă de păr , iar Mitrucu îşi făcuse de lucru cu ciorapii. Atunci am văzut că el avea două degete, de la un picior, lipite în zona unghiilor. Aşa se născuse, mi-a explicat peste câţiva ani, când ne-am amuzat la reamintirea întâmplării. Între cele două degete, mai la bază, reămăsese o găurică unde eu, fără să mă gândesc prea mult, am băgat agrafa şi am tras. Un ţipăt m-a trezit din jocul meu nevinovat şi l-am văzut pe Mitrucu tot sânge. Am încercat să le lipesc la loc, dar fără izbândă. El ţipa de durere, eu de frică de ce mi se va întâmpla. Încercând să repar greşeala, m-am umplut şi eu de sânge. Când tanti Ioly a întrebat ce s-a întâmplat, niciunul nu am fost în stare să spunem ceva coerent. Neştiind care este agresorul şi care victima, am fost duşi amândoi la infirmerie. El a fost pansat şi s-a oprit mai repede din plâns decât mine.  Eu am fost atât de speriată, încât l-am tot urmărit dacă nu a murit. Am stat câteva zile în infirmerie pentru că făcuserăm amigdalită amândoi.

VA URMA

A MAI TRECUT O VARĂ

 

6handicap930-nu.jpg

A trecut vara, vara în care am explorat toate cotloanele casei, curţii şi grădinilor cu flori sau zarzavat. O vară în care nu a scăpat niciun copac în care să nu mă caţăr, un gard pe care să nu-l încalec şi o scară pe care să nu mă urc. Mă târam peste tot. Mâinile le aveam sănătoase, mică eram, slabă eram de parcă mă hrăneau cu cenusă, aşa că având forţă în mâini nimic nu-mi putea sta în calea dorinţelor de a vedea cu ochii mei tot şi toate. O auzeam pe bunica uneori spunând ca pentru ea, disperată că de mă scăpa din vizor eram în stare să părăsesc planeta nu  doar curtea : „fătuca asta, dacă era sănătoasă ar fi îmburdat casa pe noi”. Mama mă mai altoia cu câte o palmă pe unde nimerea, dorind să mă potolească, doar  bunica era cea care mă mai pedepsea uneori. Aveam un scaun fără spetează cu sezutul rotund. Un scaun subred de scârţâia din toate mădularele. Când întreceam hotarele nazbâtiilor, bunica mă trântea pe scaunul acela pus în mijlocul casei ca să nu ajung la nimic de care m-aş fi putut ţine ca să cobor de pe el.  Aceea era pedeapsa cea mai mare pe care o puteam primi.

Într-o dimineaţă mă puseseră pe acel scaun, pentru a mă ţine aproape, în timp ce-mi aşteptam rândul  la pieptănat. Sora mea avea privilegiul de a fi mereu prima la toate: la îmbrăcat, la încălţat, la spălat, pe motivul că ea putea să iasă din curte. Eu nu, deci era timp ca eu să fiu pregătită ultima. În timp ce o pieptăna, mama, o pusese să numere. Era una dintre temele de vacanţă, după terminarea clasei a-I-a. Cum încă nu-l pronunţa pe „r” , mereu îi ieşeau la numărătoare „tei, patu”, motiv numai bun ca să mă sui pe ea cu glume copilăreşti. Eu râdeam de ea, ea urla din toţi plămânii de ciudă, iar cei trei adulţi mama, tata şi bunica nu reuşeau să arbitreze „meciul” dintre noi două.  Cum disputa se făcea pe acel „ r” care era în terenul meu şi vrând să mi-l ia şi să i-l dea sorei mele, tata s-a repezit la mine lovind, din greşeală, scaunul care s-a făcut o grămadă de surcele pe care stăteam călare, triumfătoare,  EU.

-Evrica! S-a dus naibii obiectul pedepsirii  mele,  mi-am spus victorioasă în gând.

Bunica ar fi fost în stare să-l lipească şi cu scuipat doar, doar să-i mai fii fost de folos. Nu dorea un scaun teafăr, ăla şubred îl dorea, pentru că datorită nesiguranţei lui stăteam eu „smirnă” pe el.

Venise toamna. Sora mea începuse şcoala şi avea nişte cărţi atât de tentante de eram în stare să ne scoatem ochii pentru ele, mai ales că Abecedarul meu mi-l înşirase în toată curtea Tigru, un caţeluş adorabil care îmi ţinuse companie toată vara şi pe care-l acceptaseră toţi ai casei.

 Într-o zi a venit tatăl meu de la serviciu, vesel de-i ieşea fericirea pe ochi.

– Pleci la Sanatoriul 1 Mai, la băi, mi-a spus cu un iz de izbândă-n glas.

Nu ştiu nici acum de ce se bucura când plecam. Poate că nu suporta să mă vadă altfel de cum erau fraţii mei, poate că scăpa de grija de a nu mi se întâmpla ceva şi mai grav în neastâmpărul meu, sau poate că nutrea speranţa că odată, cândva mă va lua de undeva sănătoasă şi se va trezi ca dintr-un vis urât.

A venit şi ziua când am plecat cu trenul la Oradea. Cu o seară înainte veniseră toţi copiii de pe stadă să mă salute. Casa s-a umplut de rude şi vecini, în ochii cărora vedeam lacrimi şi pe buzele tuturor era scris „să fii cuminte Crinuţa”. Acest „să fii cuminte” m-a urmărit ca o ameninţare oriunde m-am dus.  M-a resposabilizat atât de mult încât  părinţii mei  au avut doar laude în urma mea oriunde m-au dus şi de oriunde m-au luat.

La coborârea din tren în Oradea, ne-am întâlnit cu opt copii care veniseră cu delegat tot din Satu Mare. Părinţii mei s-au oferit să ajute la transportarea multora dintre ei care erau nedeplasabili. Am făcut primele cunoştinţe: Maria, Dodo, Mitrucu, Iuliu, Mircea, Loţica, Cornel si Ani. Toţi aveam cam aceeaşi vârstă doar Mitrucu şi Maria era mai mari. În sala de aşteptare a Sanatoriului m-am întâlnit cu nimeni alta decât cu Leontina peste care trecuse aceeaşi vară ca peste mine. Nu mai aveam o păpuşă în batistă, alături de pieptene, ci un set de douăsprezece cărticele cu poveşti de care Leontina părea extrem de interesată. Ea mi-a arătat o cutie cu creioane colorate pe care mi le-a promis că mi le va da când voi dori.  Tatăl Leontinei îşi plângea amarul despărţirii cu ea pe genunchi aşa cum a plâns bunica la plecarea mea de acasă. La insistenţele delegatei şi a părinţilor mei s-a hotărât să nu ne despartă ci să fim repartizaţi în camere cât mai apropiate. Aşa a fost. Poate „tantile” asistente au regretat mai târziu. Noi copiii sigur, nu!

EU, POVARA BUNICII MELE

ion_marinescu_valsan_-_bunica_si_nepotul.jpg

Era o primăvară târzie cu zile calde şi seri răcoroase, cu explozia de verde a frunzişului din sat, cu forfota orătoniilor din curte, doar în casă se menţinea acel „rece” pătrunzator de suflete serbede ce “nu se supară de ce pierd şi nici nu se bucură de ce află”.

Era pentru prima oară când simţiam că tot ce se petrece în viaţa mea, va rămâne ca amintire peste timp.

Bucuria revederii cu fraţii mei a ţinut preţ de o seară în care ei mă întrebau, iar eu le răspundeam tot de doua ori, până mă făceam înţeleasă. Vorbeam altfel decât ei, spre amuzamentul lor. Părinţii îşi făcuseră plinul bucuriei în timpul călătoriei cu trenul spre casă, în care descopereau transformarea „metamorfozată” a copilului din mine. Încă  acel „ las-o săraca că-i bolnavă” rămânea o concluzie omniprezentă referitoare la schimbarea mea în bine sau în rău.

Pentru bunica, bucuria se manifesta ca o tristă vinovăţie  ce o făcea să tremure şi faţa să-i fie spălată de lacrimi amare. Am aflat mai târziu că purta în suflet o vină de care nu a putut să scape până a închis ochii acestei lumi. Când atacul poliomielitei s-a facut prezent, eu eram în braţele ei. Fusesem un copil absolut normal. La un an şi patru luni mergeam binişor şi vorbeam frumos, spre deliciul bunicii mele.  În acea dimineaţă de august mă luase cu ea la o matuşă, sora sa. Începusem să plâng, în drum spre casa matuşii, motiv pentru care bunica m-a luat în braţe. Când să mă pună pe prispa casei nu mai puteam să stau în picioare. Crezând ca este doar un moft al meu, bunica mi-a dat o uşoară corecţie. Acea “corecţie” nu a putut să şi-o ierte, iar eu am rămas o dulce povară a vieţii sale. Mă lua cu ea, mai ales, la munca câmpului. Mă purta în şorţ ca într-un marsupiu, sau în coşul ce-l purta în spate căruia, în satul meu, i se spune haticoş. Eram şi foarte mică, încăpeam în orce, de parcă, ai mei, mă făcuseră din deşeuri. Mă muta de la umbră la soare, de la soare la umbră, doar să-mi fie bine. Mă îmbrăca, mă dezbrăca, mă învelea, mă dezvelea şi îmi băga mâncarea în gură şi când nu-mi trebuia. Lacrimile durerii  nu s-au uscat de pe faţa sa niciodată. Era suficient să se uite la mine şi faţa ei, brăzdată de ani, se schimonosea a plâns. In timpul de răgaz, borborosea rugăciuni, poate pentru mine, poate pentru iertarea sufletului ei atât de încărcat de mine, sau poate pentru amândouă.

În acea seară, bunica neştiind ce să-mi mai dea ca să mă bucure, mi-a făcut cunostinţă cu primele animaluţe din viaţa mea, trei motănei cărora abia li se mijiseră ochişorii. Fără să stau prea mult pe gânduri, le-am şi găsit nume: Sicor, Voicu si Mamiliuc,  spre hazul celor prezenţi.

De atunci şi până astăzi am fost şi sunt în stare să mă iau de piept şi cu Dumnezeu pentru binele animalelor. Acestea au fost primii mei prieteni, care s-au ataşat de mine fără să le pese, cine sunt, cum sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. Din ziua urmatoare am început să mă bat cu cloştele, cu raţele, gaştele, curcanii, căinii, mâţele…la toate doream să le iau puii.Pe câini îi dezlegam din lanţ şi le dădeam libertate, spre disperarea alor mei, dar şi a vecinilor. Găinile aveau acordul meu să se înfrupte din rodul îmbelşugat al grădinii. Pe toate orătăniile din curte le învăţam să citească din Abecedarul meu, de care nu mă despărţeam nici moartă. Mi-a luat, odată, bunica Abecedarul şi l-a pus pe ulcele cu lapte pentru prins şi m-am supărat pe ea mai tare decât pentru corecţia dată când m-am îmbolnăvit. Îmi feream, Abecedarul, de bunica aşa cum îşi fereau orătăniile din curte puii de mine.  Fraţii mei erau cei mai fericiţi de pasiunea mea pentru animale. Când voiau să scape de mine, mă cadoriseau cu câte un puiuţ  de vrabie, luat dintr-un cuib de sub straşina casei pe care-l dădăceam eu, până-şi dădea duhul săracul.  În acea vară am stat acasă în jur de trei luni, timp în care îmi făcusem prieteni copiii vecinilor. Mi-am atras simpatia şi aprecierea lor, aşa că la plecarea mea, din toamnă, la sanatoriul 1 Mai,  am plâns nu doar eu, ci şi cei mari şi cei mici şi bunica,…… mai ales bunica.

PRIMELE PRIETENII

S-au scurs cele trei luni, deşi nu au fost uşoare. Nu am reuşit să mă adaptez programului de sanatoriu, nu mâncam decât cu noduri, adormeam ascultând în gând „glasul roţilor de tren” care mă duceau acasă. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu nod în gât, iar seara până ni se dădea stingerea număram razele becului privite printre gene. Îmi făcusem un obicei de a mă juca cu mâinile, cu degetele făcând diferite figuri geometrice pe care le învaţasem la grădiniţă. Tresăream la fiecare ordin dat: mâinile la spate, sau bagă mâinile sub pătură; închide ochii sau linişte; nu face aia sau nu face cealaltă. Căutam în fiecare voce străină glasul mamei sau al tatălui meu, în fiecare om văzut pe stradă, de pe geam, căutam figurile părinţilor mei.

A venit şi ziua mult aşteptată. Aceeaşi sală de aşteptare, ticsită de oameni. Un murmur plin de izbândă pusese stăpânire peste tot. Plecam acasă! Tremurând de bucuria revederii, lacrimile mele şi ale părinţilor mei nu se puteau defini: bucurie sau tristeţe?. Eu ii vedeam aceiaşi, ei pe mine mult schimbată în bine. Crescusem, aveam deja cinci ani împliniţi de câteva zile, vorbeam frumos (mi-au recunoscut mai târziu), semănam a copil de domn (au remarcat tot mai târziu).

Eram deja îmbrăcată în haine „civile” cănd doamna doctor Chivu şi-a făcut apariţia în sala de aştepare şi a început să dea părinţilor unele sfaturi. Ajungând lângă tatăl meu, i-a spus poruncitor:

  • Dacă nu ne mai vedem, să dai copilul acesta la şcoală, cănd va creşte.

I-a făcut semn tatălui Ioanei să o urmeze în cabinet. Acesta a luat-o pe Ioana în braţe şi o servietă pe care doar oamenii de oraş o purtau şi a urmat-o. A fost ultima oara când o vedeam pe Ioana. Nu am mai întalnit-o niciodată nicăieri. Mi-a rămas în minte imaginea aceea al tatalui Ioanei cu ea în braţe. Mai târziu în anii adolscenţei mele, am asemuit-o cu pesonajul principal Edith din Suflete Zbuciumate  de Ştefan Zweig.

După Leontina venise doar tatal ei. Plăngeau amândoi mocnit, tinand-o pe Leontina pe un genunchi încă îmbrăcată în hainele sanatoriului. M-am apropiat de urechea ei şi i-am spus să nu plângă că-i dau păpuşa ei. Şi aşa era mâncată toată, m-am gândit. Mi-a spus că plânge de bucurie că acasă are un frăţior nou nouţ. Nu am înţeles de ce trebuie să plângă pentru asta, dar ştiu că mama mea a îmbrăcat-o în hainele aduse de tatăl ei, lăcrimând şi ea de bucuria lor. Cu Leontina mi-a fost dat să mă întalnesc mai des legându-se între noi o frumoasă şi trainică prietenie.

După multă vreme am adormit liniştită în legănatul cadenţat al trenului care mă ducea acasă.

DISPARIŢIA LUI „D”

După întâmplarea cu păpuşa şi muştruluiala primită de la “tantile” infirmiere am reţinut-o doar pe tanti Peuzie.  De fapt, după câţiva ani mi-a reamintit ea de pozna mea, pe care nu a uitat-o. Aşa-i mai ţin eu minte numele, cum şi ea m-a recunoscut pe mine în anii ce au urmat cât mai aveam drepul să fiu internată în Sanatoriul de Copii. Voi relata mai târziu, în alte povestiri, întâmplări drăguţe şi amuzate,cu tanti Peuzie.

După ce mi-am primit păpuşa spălată şi pe faţă şi pe dos, am stat, în pătuţ după gratii, de-mi era frică şi să respir.  Leontina îşi „sugea” cărţile iar eu îmi „citeam” păpuşa inculpată pe care o ascundeam după pernă ca să nu-i mai căşune lui tanti Peuzie pe ea şi să-i facă de petrecanie.

Ioana a fost ceea care a mai detensionat atmosfera şi mi-a adus sufletul la gură.

La acea vârstă contribuţia Ioanei în trecerea mea  de la copil mic la unul mai măricel, a fost covârşitoare. Ea avea răbdare cu mine dar şi cu Leontina. Le tempera pe celelalte fete care erau puse doar pe pedepse, iar eu o idolatrizam. Nu mi-am dorit niciodată să mă fac sănătoasă, doar să merg ca Ioana. Asta doream. Avea un picior sănătos, dar pentru că era slăbuţă, nu se vedea diferenta între  el şi piciorul bolnav. Cănd se grăbea, ţopăia pe piciorul sănătos şi părul îi sălta cu fiecare săritură.  Era frumoasă şi avea răspunsuri la toate întrebările noastre. Avea o carte cu poveşti din care îmi citea aceiaşi poveste pâna într-un loc, după care adormeam.

Într-o zi am venit de la grădiniţă plăngănd. Nu m-a putut opri nimeni. Un copil îmi furase pastila de Vitamina C, care-mi plăcea mie foarte mult. Îmi place şi acum.

După micul dejun, în fiecare zi, primeam o linguriţă de Vin Tonic, un Cavit 9, o linguriţă de Calciu Granulat roz sau alb, după cum era modelul şi o pastilă de Vitamina C.

  • De ce l-ai lăsat pe băieţel să-ţi ia pastila? M-a întrebat Ioana.
  • Mi-a luat-o, i-am răspuns eu ridicând din umeri.
  • De unde ţi-a luat-o? a insistat Ioana
  • Din gură, am răspuns eu convinsă că din gura mea se putea fura orice.
  • ????????, m-a privit Ioana stupefiată.
  • ??????? , nu-i nimic, maine i-o iau şi eu pe a lui, am asigurat-o pe Ioana că la răzbunare-s prima.

De la ea am învăţat ca ce-i a altuia să nu-mi trebuiască, dar nici ce-i al meu să nu dau. M-a-nvăţat să am curaj să spun ce vreau, să-mi apăr dreptatea. De la ea am învatat ca acolo în sanatoriu se aplică “Legea Junglei”,  dar să o aplic omeneşte. Să ştiu că ceea ce pe mine mă doare, îl doare şi pe celălalt.

Tot ce s-a prins de mine atunci, a fost că mi-am ronţăit repede Vitamina C, să nu aiba alţii ce fura şi că nu-i dădeam Leontinei păpuşa, doar în schimbul Abecedarului. Dacă nu dorea, că se mai întâmpla să nu dorească, o forţam.

Într-o zi a plecat la şcoală fără Abecedar. I-l luasem eu. Ea l-a numit furt ca să fie mai înduioşetoare reclamaţia.  Ştiam cum să descopăr literele: dacă este desenat avion voi găsi litera A; dacă este balon voi găsi litera B. Aşa mă învăţase Ioana.  Eram hotărâtă să-i scriu, scrisoare, mamei mele. Cum regula începutului de scrisoare este “Dragă” m-am pus pe căutat litere.

Învăţătoarea Leontinei, văzând că nu-i Abecedarul, a venit în cameră  şi m-a găsit pe mine concentrată ca accidul sulfuric, căutând litera D. La litera D era desenată o dudă,  dar cum la mine în sat i se spune “pomniţă”, am dat-o  dispărută.

Doamna învăţătoare mi-a luat Abecedarul, dar înduioşată de strădania mea, a doua zi, mi-a adus unul nou. Până la sfârşitul celor trei luni de stat în sanatoriu, umblam cu Abecedarul după mine, ca un savant nebun.