FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

A MAI TRECUT O VARĂ

 

6handicap930-nu.jpg

A trecut vara, vara în care am explorat toate cotloanele casei, curţii şi grădinilor cu flori sau zarzavat. O vară în care nu a scăpat niciun copac în care să nu mă caţăr, un gard pe care să nu-l încalec şi o scară pe care să nu mă urc. Mă târam peste tot. Mâinile le aveam sănătoase, mică eram, slabă eram de parcă mă hrăneau cu cenusă, aşa că având forţă în mâini nimic nu-mi putea sta în calea dorinţelor de a vedea cu ochii mei tot şi toate. O auzeam pe bunica uneori spunând ca pentru ea, disperată că de mă scăpa din vizor eram în stare să părăsesc planeta nu  doar curtea : „fătuca asta, dacă era sănătoasă ar fi îmburdat casa pe noi”. Mama mă mai altoia cu câte o palmă pe unde nimerea, dorind să mă potolească, doar  bunica era cea care mă mai pedepsea uneori. Aveam un scaun fără spetează cu sezutul rotund. Un scaun subred de scârţâia din toate mădularele. Când întreceam hotarele nazbâtiilor, bunica mă trântea pe scaunul acela pus în mijlocul casei ca să nu ajung la nimic de care m-aş fi putut ţine ca să cobor de pe el.  Aceea era pedeapsa cea mai mare pe care o puteam primi.

Într-o dimineaţă mă puseseră pe acel scaun, pentru a mă ţine aproape, în timp ce-mi aşteptam rândul  la pieptănat. Sora mea avea privilegiul de a fi mereu prima la toate: la îmbrăcat, la încălţat, la spălat, pe motivul că ea putea să iasă din curte. Eu nu, deci era timp ca eu să fiu pregătită ultima. În timp ce o pieptăna, mama, o pusese să numere. Era una dintre temele de vacanţă, după terminarea clasei a-I-a. Cum încă nu-l pronunţa pe „r” , mereu îi ieşeau la numărătoare „tei, patu”, motiv numai bun ca să mă sui pe ea cu glume copilăreşti. Eu râdeam de ea, ea urla din toţi plămânii de ciudă, iar cei trei adulţi mama, tata şi bunica nu reuşeau să arbitreze „meciul” dintre noi două.  Cum disputa se făcea pe acel „ r” care era în terenul meu şi vrând să mi-l ia şi să i-l dea sorei mele, tata s-a repezit la mine lovind, din greşeală, scaunul care s-a făcut o grămadă de surcele pe care stăteam călare, triumfătoare,  EU.

-Evrica! S-a dus naibii obiectul pedepsirii  mele,  mi-am spus victorioasă în gând.

Bunica ar fi fost în stare să-l lipească şi cu scuipat doar, doar să-i mai fii fost de folos. Nu dorea un scaun teafăr, ăla şubred îl dorea, pentru că datorită nesiguranţei lui stăteam eu „smirnă” pe el.

Venise toamna. Sora mea începuse şcoala şi avea nişte cărţi atât de tentante de eram în stare să ne scoatem ochii pentru ele, mai ales că Abecedarul meu mi-l înşirase în toată curtea Tigru, un caţeluş adorabil care îmi ţinuse companie toată vara şi pe care-l acceptaseră toţi ai casei.

 Într-o zi a venit tatăl meu de la serviciu, vesel de-i ieşea fericirea pe ochi.

– Pleci la Sanatoriul 1 Mai, la băi, mi-a spus cu un iz de izbândă-n glas.

Nu ştiu nici acum de ce se bucura când plecam. Poate că nu suporta să mă vadă altfel de cum erau fraţii mei, poate că scăpa de grija de a nu mi se întâmpla ceva şi mai grav în neastâmpărul meu, sau poate că nutrea speranţa că odată, cândva mă va lua de undeva sănătoasă şi se va trezi ca dintr-un vis urât.

A venit şi ziua când am plecat cu trenul la Oradea. Cu o seară înainte veniseră toţi copiii de pe stadă să mă salute. Casa s-a umplut de rude şi vecini, în ochii cărora vedeam lacrimi şi pe buzele tuturor era scris „să fii cuminte Crinuţa”. Acest „să fii cuminte” m-a urmărit ca o ameninţare oriunde m-am dus.  M-a resposabilizat atât de mult încât  părinţii mei  au avut doar laude în urma mea oriunde m-au dus şi de oriunde m-au luat.

La coborârea din tren în Oradea, ne-am întâlnit cu opt copii care veniseră cu delegat tot din Satu Mare. Părinţii mei s-au oferit să ajute la transportarea multora dintre ei care erau nedeplasabili. Am făcut primele cunoştinţe: Maria, Dodo, Mitrucu, Iuliu, Mircea, Loţica, Cornel si Ani. Toţi aveam cam aceeaşi vârstă doar Mitrucu şi Maria era mai mari. În sala de aşteptare a Sanatoriului m-am întâlnit cu nimeni alta decât cu Leontina peste care trecuse aceeaşi vară ca peste mine. Nu mai aveam o păpuşă în batistă, alături de pieptene, ci un set de douăsprezece cărticele cu poveşti de care Leontina părea extrem de interesată. Ea mi-a arătat o cutie cu creioane colorate pe care mi le-a promis că mi le va da când voi dori.  Tatăl Leontinei îşi plângea amarul despărţirii cu ea pe genunchi aşa cum a plâns bunica la plecarea mea de acasă. La insistenţele delegatei şi a părinţilor mei s-a hotărât să nu ne despartă ci să fim repartizaţi în camere cât mai apropiate. Aşa a fost. Poate „tantile” asistente au regretat mai târziu. Noi copiii sigur, nu!

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

EU, POVARA BUNICII MELE

ion_marinescu_valsan_-_bunica_si_nepotul.jpg

Era o primăvară târzie cu zile calde şi seri răcoroase, cu explozia de verde a frunzişului din sat, cu forfota orătoniilor din curte, doar în casă se menţinea acel „rece” pătrunzator de suflete serbede ce “nu se supară de ce pierd şi nici nu se bucură de ce află”.

Era pentru prima oară când simţiam că tot ce se petrece în viaţa mea, va rămâne ca amintire peste timp.

Bucuria revederii cu fraţii mei a ţinut preţ de o seară în care ei mă întrebau, iar eu le răspundeam tot de doua ori, până mă făceam înţeleasă. Vorbeam altfel decât ei, spre amuzamentul lor. Părinţii îşi făcuseră plinul bucuriei în timpul călătoriei cu trenul spre casă, în care descopereau transformarea „metamorfozată” a copilului din mine. Încă  acel „ las-o săraca că-i bolnavă” rămânea o concluzie omniprezentă referitoare la schimbarea mea în bine sau în rău.

Pentru bunica, bucuria se manifesta ca o tristă vinovăţie  ce o făcea să tremure şi faţa să-i fie spălată de lacrimi amare. Am aflat mai târziu că purta în suflet o vină de care nu a putut să scape până a închis ochii acestei lumi. Când atacul poliomielitei s-a facut prezent, eu eram în braţele ei. Fusesem un copil absolut normal. La un an şi patru luni mergeam binişor şi vorbeam frumos, spre deliciul bunicii mele.  În acea dimineaţă de august mă luase cu ea la o matuşă, sora sa. Începusem să plâng, în drum spre casa matuşii, motiv pentru care bunica m-a luat în braţe. Când să mă pună pe prispa casei nu mai puteam să stau în picioare. Crezând ca este doar un moft al meu, bunica mi-a dat o uşoară corecţie. Acea “corecţie” nu a putut să şi-o ierte, iar eu am rămas o dulce povară a vieţii sale. Mă lua cu ea, mai ales, la munca câmpului. Mă purta în şorţ ca într-un marsupiu, sau în coşul ce-l purta în spate căruia, în satul meu, i se spune haticoş. Eram şi foarte mică, încăpeam în orce, de parcă, ai mei, mă făcuseră din deşeuri. Mă muta de la umbră la soare, de la soare la umbră, doar să-mi fie bine. Mă îmbrăca, mă dezbrăca, mă învelea, mă dezvelea şi îmi băga mâncarea în gură şi când nu-mi trebuia. Lacrimile durerii  nu s-au uscat de pe faţa sa niciodată. Era suficient să se uite la mine şi faţa ei, brăzdată de ani, se schimonosea a plâns. In timpul de răgaz, borborosea rugăciuni, poate pentru mine, poate pentru iertarea sufletului ei atât de încărcat de mine, sau poate pentru amândouă.

În acea seară, bunica neştiind ce să-mi mai dea ca să mă bucure, mi-a făcut cunostinţă cu primele animaluţe din viaţa mea, trei motănei cărora abia li se mijiseră ochişorii. Fără să stau prea mult pe gânduri, le-am şi găsit nume: Sicor, Voicu si Mamiliuc,  spre hazul celor prezenţi.

De atunci şi până astăzi am fost şi sunt în stare să mă iau de piept şi cu Dumnezeu pentru binele animalelor. Acestea au fost primii mei prieteni, care s-au ataşat de mine fără să le pese, cine sunt, cum sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. Din ziua urmatoare am început să mă bat cu cloştele, cu raţele, gaştele, curcanii, căinii, mâţele…la toate doream să le iau puii.Pe câini îi dezlegam din lanţ şi le dădeam libertate, spre disperarea alor mei, dar şi a vecinilor. Găinile aveau acordul meu să se înfrupte din rodul îmbelşugat al grădinii. Pe toate orătăniile din curte le învăţam să citească din Abecedarul meu, de care nu mă despărţeam nici moartă. Mi-a luat, odată, bunica Abecedarul şi l-a pus pe ulcele cu lapte pentru prins şi m-am supărat pe ea mai tare decât pentru corecţia dată când m-am îmbolnăvit. Îmi feream, Abecedarul, de bunica aşa cum îşi fereau orătăniile din curte puii de mine.  Fraţii mei erau cei mai fericiţi de pasiunea mea pentru animale. Când voiau să scape de mine, mă cadoriseau cu câte un puiuţ  de vrabie, luat dintr-un cuib de sub straşina casei pe care-l dădăceam eu, până-şi dădea duhul săracul.  În acea vară am stat acasă în jur de trei luni, timp în care îmi făcusem prieteni copiii vecinilor. Mi-am atras simpatia şi aprecierea lor, aşa că la plecarea mea, din toamnă, la sanatoriul 1 Mai,  am plâns nu doar eu, ci şi cei mari şi cei mici şi bunica,…… mai ales bunica.

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

PRIMELE PRIETENII

S-au scurs cele trei luni, deşi nu au fost uşoare. Nu am reuşit să mă adaptez programului de sanatoriu, nu mâncam decât cu noduri, adormeam ascultând în gând „glasul roţilor de tren” care mă duceau acasă. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu nod în gât, iar seara până ni se dădea stingerea număram razele becului privite printre gene. Îmi făcusem un obicei de a mă juca cu mâinile, cu degetele făcând diferite figuri geometrice pe care le învaţasem la grădiniţă. Tresăream la fiecare ordin dat: mâinile la spate, sau bagă mâinile sub pătură; închide ochii sau linişte; nu face aia sau nu face cealaltă. Căutam în fiecare voce străină glasul mamei sau al tatălui meu, în fiecare om văzut pe stradă, de pe geam, căutam figurile părinţilor mei.

A venit şi ziua mult aşteptată. Aceeaşi sală de aşteptare, ticsită de oameni. Un murmur plin de izbândă pusese stăpânire peste tot. Plecam acasă! Tremurând de bucuria revederii, lacrimile mele şi ale părinţilor mei nu se puteau defini: bucurie sau tristeţe?. Eu ii vedeam aceiaşi, ei pe mine mult schimbată în bine. Crescusem, aveam deja cinci ani împliniţi de câteva zile, vorbeam frumos (mi-au recunoscut mai târziu), semănam a copil de domn (au remarcat tot mai târziu).

Eram deja îmbrăcată în haine „civile” cănd doamna doctor Chivu şi-a făcut apariţia în sala de aştepare şi a început să dea părinţilor unele sfaturi. Ajungând lângă tatăl meu, i-a spus poruncitor:

  • Dacă nu ne mai vedem, să dai copilul acesta la şcoală, cănd va creşte.

I-a făcut semn tatălui Ioanei să o urmeze în cabinet. Acesta a luat-o pe Ioana în braţe şi o servietă pe care doar oamenii de oraş o purtau şi a urmat-o. A fost ultima oara când o vedeam pe Ioana. Nu am mai întalnit-o niciodată nicăieri. Mi-a rămas în minte imaginea aceea al tatalui Ioanei cu ea în braţe. Mai târziu în anii adolscenţei mele, am asemuit-o cu pesonajul principal Edith din Suflete Zbuciumate  de Ştefan Zweig.

După Leontina venise doar tatal ei. Plăngeau amândoi mocnit, tinand-o pe Leontina pe un genunchi încă îmbrăcată în hainele sanatoriului. M-am apropiat de urechea ei şi i-am spus să nu plângă că-i dau păpuşa ei. Şi aşa era mâncată toată, m-am gândit. Mi-a spus că plânge de bucurie că acasă are un frăţior nou nouţ. Nu am înţeles de ce trebuie să plângă pentru asta, dar ştiu că mama mea a îmbrăcat-o în hainele aduse de tatăl ei, lăcrimând şi ea de bucuria lor. Cu Leontina mi-a fost dat să mă întalnesc mai des legându-se între noi o frumoasă şi trainică prietenie.

După multă vreme am adormit liniştită în legănatul cadenţat al trenului care mă ducea acasă.

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

DISPARIŢIA LUI „D”

După întâmplarea cu păpuşa şi muştruluiala primită de la “tantile” infirmiere am reţinut-o doar pe tanti Peuzie.  De fapt, după câţiva ani mi-a reamintit ea de pozna mea, pe care nu a uitat-o. Aşa-i mai ţin eu minte numele, cum şi ea m-a recunoscut pe mine în anii ce au urmat cât mai aveam drepul să fiu internată în Sanatoriul de Copii. Voi relata mai târziu, în alte povestiri, întâmplări drăguţe şi amuzate,cu tanti Peuzie.

După ce mi-am primit păpuşa spălată şi pe faţă şi pe dos, am stat, în pătuţ după gratii, de-mi era frică şi să respir.  Leontina îşi „sugea” cărţile iar eu îmi „citeam” păpuşa inculpată pe care o ascundeam după pernă ca să nu-i mai căşune lui tanti Peuzie pe ea şi să-i facă de petrecanie.

Ioana a fost ceea care a mai detensionat atmosfera şi mi-a adus sufletul la gură.

La acea vârstă contribuţia Ioanei în trecerea mea  de la copil mic la unul mai măricel, a fost covârşitoare. Ea avea răbdare cu mine dar şi cu Leontina. Le tempera pe celelalte fete care erau puse doar pe pedepse, iar eu o idolatrizam. Nu mi-am dorit niciodată să mă fac sănătoasă, doar să merg ca Ioana. Asta doream. Avea un picior sănătos, dar pentru că era slăbuţă, nu se vedea diferenta între  el şi piciorul bolnav. Cănd se grăbea, ţopăia pe piciorul sănătos şi părul îi sălta cu fiecare săritură.  Era frumoasă şi avea răspunsuri la toate întrebările noastre. Avea o carte cu poveşti din care îmi citea aceiaşi poveste pâna într-un loc, după care adormeam.

Într-o zi am venit de la grădiniţă plăngănd. Nu m-a putut opri nimeni. Un copil îmi furase pastila de Vitamina C, care-mi plăcea mie foarte mult. Îmi place şi acum.

După micul dejun, în fiecare zi, primeam o linguriţă de Vin Tonic, un Cavit 9, o linguriţă de Calciu Granulat roz sau alb, după cum era modelul şi o pastilă de Vitamina C.

  • De ce l-ai lăsat pe băieţel să-ţi ia pastila? M-a întrebat Ioana.
  • Mi-a luat-o, i-am răspuns eu ridicând din umeri.
  • De unde ţi-a luat-o? a insistat Ioana
  • Din gură, am răspuns eu convinsă că din gura mea se putea fura orice.
  • ????????, m-a privit Ioana stupefiată.
  • ??????? , nu-i nimic, maine i-o iau şi eu pe a lui, am asigurat-o pe Ioana că la răzbunare-s prima.

De la ea am învăţat ca ce-i a altuia să nu-mi trebuiască, dar nici ce-i al meu să nu dau. M-a-nvăţat să am curaj să spun ce vreau, să-mi apăr dreptatea. De la ea am învatat ca acolo în sanatoriu se aplică “Legea Junglei”,  dar să o aplic omeneşte. Să ştiu că ceea ce pe mine mă doare, îl doare şi pe celălalt.

Tot ce s-a prins de mine atunci, a fost că mi-am ronţăit repede Vitamina C, să nu aiba alţii ce fura şi că nu-i dădeam Leontinei păpuşa, doar în schimbul Abecedarului. Dacă nu dorea, că se mai întâmpla să nu dorească, o forţam.

Într-o zi a plecat la şcoală fără Abecedar. I-l luasem eu. Ea l-a numit furt ca să fie mai înduioşetoare reclamaţia.  Ştiam cum să descopăr literele: dacă este desenat avion voi găsi litera A; dacă este balon voi găsi litera B. Aşa mă învăţase Ioana.  Eram hotărâtă să-i scriu, scrisoare, mamei mele. Cum regula începutului de scrisoare este “Dragă” m-am pus pe căutat litere.

Învăţătoarea Leontinei, văzând că nu-i Abecedarul, a venit în cameră  şi m-a găsit pe mine concentrată ca accidul sulfuric, căutând litera D. La litera D era desenată o dudă,  dar cum la mine în sat i se spune “pomniţă”, am dat-o  dispărută.

Doamna învăţătoare mi-a luat Abecedarul, dar înduioşată de strădania mea, a doua zi, mi-a adus unul nou. Până la sfârşitul celor trei luni de stat în sanatoriu, umblam cu Abecedarul după mine, ca un savant nebun.

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

PĂPUŞA MEA SALVATOARE

Nici nu am observat când s-a umplut camera de suspine şi scâncete mocnite. Stăteam cuminte în pătuţul cu gratii şi-mi înfăşam păpusa în batista udă de lacrimi. Încă suspinam şi nu-mi ridicam privirea din cearşaf. Camera era cufundată într-o tristeţe mormântală. Doar scârţîitul paturilor şi a noptierelor mai înjunghiau tăcerea.

Deodată s-a auzit strigătul unei infirmiere care aducea în braţe o fetiţă tot atât de mică precum eram eu şi care nu răspundea la nicio întrebare.

  • Pe asta unde să o pun? Aici nu mai este pătuţ.
  • Sora şefă spune să o pui într-un pat mare, i-a răsuns o altă infirmieră.

Aşa a ajuns Leontina în patul de lângă mine pe care-l ocoliseră celelate fete motivând că sunt o smiorcăită mică.

Leontina, era o blonduţă spălăcită, cu ochi albastrii-gri dovadă că tatăl ei nu era atât de păcătos ca al meu şi avea atârnat, de gât un şnur ce se dorea a fi alb, cu o tetină exploatată la maximum.

Noi două eram cele mai mici iar celelalte aveau aproximativ opt- zece ani.

Ioana, am aflat mai tărziu, era din Bucureşti şi parinţii săi erau medici. Am remarcat la ea ghetuţele ortopedice din lac alb. Era înăltuţă, subţirică precum o trestie, cu pielea bronzată de parca ar fi locuit la mare, ochii verzi străvezii pe care-i comparam cu margelele fosforescente a rozalului mătuşii mele. Avea sechele de poliomielită la un singur picior şi mi se părea că are cel mai frumos mers. Era cea mai mare din cameră şi preluase poziţia de lider al grupului de fete. Eu am devenit una dintre febleţele sale imediat ce mi-a aflat numele. Doar trei din cameră se puteau deplasa singure, printre care şi Ioana. Acestea mă arestau sau mă eliberau după bunul lor plac, din pătuţul cu gratii. Am învăţat, de nevoie, să escaladez plasa pătuţului şi în scurtă vreme orice maimuţă ar fi putut să ia lecţii de căţărare de la mine, dovadă că sufletul nu cunoaşte situaţii de viaţă fără ieşire.

În zilele următoare am aflat că sunt cea mai mică şi singura care eram de grădiniţă.

Într-o dimineaţă a venit învăţătoarea să vorbească cu şcolăriţele şi să facă un plan de lucru cu ele. Atunci am aflat că Leontina avea şapte ani şi că părinţii îi adusesera dovada că este înscrisă în clasa a-I-a.

  • Ai carţi şi caiete? a întrebat-o învăţătoarea smulgându-i de la gât şnurul cu tetina.

Plângând, Leontina, a dat negativ din cap.  Atunci învăţătoarea i-a dat un Abecedar şi o Aritmetică, două cărţi care mi-au acaparat atenţia. Neînţelegând pe ce criterii se dau acele carţi frumoase, am exclamat plină de speranţă:

  • Şi eu am biberon, dar l-am uitat acasă!

 Au fost primele hohote de râs care au pus stăpânire pe cameră. Învăţătoarea m-a privit galeş şi mi-a cifulit părul cu o oarecare simpatie.

Cu ochii la cărţile Leontinei, ea cu ochii la păpuşa mea am reuşit repede să ne împrietenim. Cum pe Leontina o încurcau cărţile, îi dădeam în schimb păpuşa care-i înlocuia cu succes tetina atât de regretată. Cu ajutorul Ioanei am făcut primele descoperiri ale lumii literelor şi în scurtă vreme am devenit spaima ghiozdanelor din cameră. Cum mă scăpau din vedere, cum dădeam iama la cărţi, caiete, creioane şi călimări cu cerneală. Mai în glumă, mai în serios, fetele afirmau că am în mine un mic demon şi că aş avea nevoie de exorcizare.

Într-o zi am constat că păpuşa mea nu avea o mânuţă. I-o rosese Leontina încercând să adoarmă. De la ea am învăţat să mă legan şi eu înainte de a adormi, spre disperarea fetelor mai mari care nu suportau scârţîitul paturilor. Văzând că şi păpuşa devenise handicapată, mi-a trecut prin minte să o duc şi pe ea la procedurile de tratament. Dacă toate doamnele au intrat în jocul meu cu tratarea păpuşii, când i-am făcut împachetarea cu nămol am reuşit să înfurii vreo trei infirmiere. Am dus-o în cameră nespălată uitând să o mai duc şi la duş. Am uns cu nămol toată dumnezeirea camerei ceea ce mi-a atras o moţăială pe măsură dar şi riscul de a-mi fi conficată păpuşa. Pentru prima oară răcnetele de disperare ale Leontinei “au facut toţi banii”.

VA URMA

 

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

TRISTEŢEA UNUI COPIL

Am ajuns la Techirghiol după o lungă călătorie cu trenul. Nu mai plângeam, mi se oprise tristeţea-n gât împietrindu-mi vorbele. Păpuşa nu mai reprezenta nimic.  Îmi furase jocul, entuziasmul şi toată veselia ce o găsise la mine. Tineam Într-o mânuţă un biscuite ce mi-l dăduse mama la coborârea din tren neştiind ce să fac cu el, iar în cealaltă, păpuşa.

  • Uite Crinuţa marea, încerca mama să mă înveselească ferindu-şi faţa plânsă.

Am privit fără interes imensitatea întinderii de ape şi am văzul cum lacrimile mamei se prelingeau în ea. Ce multe mame-au plâns aici! mi-am zis mirată-n gând.

Toţi trei vedeam pentru prima oară marea, dar  nu ne puteam bucura niciunul de splendoarea ei în miez de iarnă. Ei îşi plângeau tristeţea lor care era diferită de a mea. Eu nu mi-o plângeam pe a mea. Eu mi-o dăltuiam în minte, în carne, în suflet, în toată fiinţa mea.

 Sala de aşteptare a Sanatoriului de copii din Techirghiol era ticsită de părinţi şi copii. Printre plânsetele sfâşietoare a copiilor, cam de aceeaşi vârstă cu a mea, se auzeau din când în când vocile infirmierelor care dădeau ordine scurte, clare şi reci.

S-a deschis o uşă şi o asistentă i-a înmânat unei infirmiere un teanc de dosare.

  • Camera doi, Vila Lucia , a bubuit ea ca o talangă!

Infirmiera s-a îndreptat către noi, întinzându-i un sac mamei mele:

  • Dezbrăcaţi fetiţa, puneţi în sac hainele care rămân la garderobă. Nu aveţi voie să-i lăsaţi fetiţei nimic, nici haine şi nici mâncare.

M-a înfăşurat într-un cearşaf şi m-a smuls din braţele mamei mele fără să apuc să-mi primesc binecuvântarea despărţirii. Cu biscuitele într-o mână şi cu o batistă în care apucase mama să-mi pună un pieptene şi păpuşa, în altă  mână, m-a trecut în spatele unei uşi ce s-a închis a  pustietate, înjunghiindu-mi auzul. Cu ochii închişi sub duşul ce-mi biciuia întregul trup,  o vedeam încă pe mama tremurând într-un plâns cutremurător şi pe tata rezemându-şi amărăciunea de un stâlp de susţinere a sălii de aşteptare. Voiam să rămăn aşa, cu ochii închişi să-i ţin legaţi acolo pe mama şi pe tata, dar m-a adus la realitate infirmiera ce bombănea când mi-a descoperit biscuitele înmuit în mână. Mi-a spălat biscuitele, pe care doream să-l păstrez ca amintire. Era biscuietele cel mai de preţ. Pe el scria MAMA!

Îmbrăcată, la indigo, la fel ca ceilalţi copii, indiferent că era fetiţă sau băiat, am ajuns în cameră…. camera doi, Vila Lucia. Erau şapte paturi, ca în povestea cu cei şapte pitici. Unul singur era cu plase laterale în care am ajuns eu, semn că urma să fiu cea mai mică  din cameră. În acel pătuţ, al lui Mutulică din poveste, mi-am ascultat sufletul cum se spărgea în bucăţi, mi-am potrivit  bătăile inimii într-un ritm cadenţat a trenului care mă întorcea acasă, şi mi-am colorat speranţele pe când voi creşte mare.

  VA URMA

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

O PRIMĂ PĂRERE DE RĂU

Făceau ce făceau ai mei şi după o lună de stat acasă iar mă duceau la recuperare, la băi cum spuneau ei. Erau atât de mândri de „ dusul meu la băi” de parcă m-ar fi dus la „nu ştiu ce” antrenament să scoată performanţă din mine. Ştiau şi vecinii, şi neamurile şi celălalt capăt de sat. Şi colegii de serviciu ai tatălui meu ştiau că-ncepe ritualul de „dus la bai”, că trebuia să fie liber de parcă se-nsura. La ce urlete scoteam eu la auzul veştii, nici nu cred că puteau ascunde. Plângeam eu ce plângeam şi pe urmă mă pregăteam să savurez fiecare eveniment din „dusul şi statul meu la băi”

Îmi plăcea călătoria cu trenul, mirosul pe care-l emana locomotiva cu aburi, ritmul sacadat al mersului de tren, admosfera creată de lumea pestriţă din vagon, mişcarea haotică a călătorilor din gări şi da, mă fascinau peisajele ce mi se derulau în faţa privirii mele curioase, atât cât îmi permitea geamul trenului să cuprind. De fapt erau singurele mele ieşiri în lume, din închisoarea copilariei mele. Din sanatorii priveam lumea de pe geamurile cladirilor şi prin zăbrelele gardurilor.  Acasă nu aveam voie să părăsesc curtea. Mă târam pe jos şi asta nu trebuia să ştie o lume-ntreagă, o interdicţie greu de înteles pentru mintea mea de atunci. Mai evadam eu fără să-mi pese de regulile impuse şi ieşiam, ca paduchele-n frunte, tocmai când se aşteptau mai puţin: când trecea alaiul unei nunţi, un coregiu funerar sau când venea puhoiul de oameni de la gară. Toate aceste infracţiuni se pedepseau cu o muştruluială şi cu „las-o săraca că e bolnavă”. Uram să mi se spună că sunt bolavă. Am înţeles foarte devreme că, în cazul meu, a fi bolnavă era egal cu „nu este în toate minţile”.

Una dintre călătoriile cu „dusul meu la băi”, cred că aveam vreo patru ani, mi-o amintesc şi acum. Era iarna cu zăpadă multă, cu geruri pe măsură, de mă ruga mama să nu plâng că-mi îngheţau lacrimile pe obraji. Mi-au cumpărat, din gară, o păpuşă cu şapte lei ca să mă liniştească.

 Pe vremea aceea trenurile erau aglomerate şi de se nimerea să fie început de an şcolar sau de vacanţă , încorporare sau eliberare în şi din armată, greu se ajungea în tren chiar dacă aveai bilet cu loc.

După ce m-au dezfofolit de hainele care mă fereau de viscol si ger, în compartiment un nenea se juca cu mine cerându-mi păpuşa să o ducă fetiţei lui. În joaca noastră au intrat şi ceilalţi călători din compartiment, după ce au făcut lista cu motivele pentru care nu pot să  merg ; ai mei dictau iar ceilalţi cu gurile căscate, luau aminte. O tanti s-a uitat la mine şi a început să-mi „dea likeuri”, mângâindu-mă pe creştet.

  • Ce frumuşică eşti şi ai niste ochi negrii ca păcatul! M-a „like-uit” ea scuipându-mă să nu mă deoache.
  • De la tata mi se trage, el face păcate cu nemiluita, el vorbeşte prostii, el înjură, fumează şi bea, am motivat hotărâtă înnegrirea ochilor mei. Bunica spune că trage iadul dupa el şi că eu nu pot să merg din cauza păcatelor lui.

Nu am crezut nici atunci în inocenţa mea şi nici acum la maturitate, în păcatul celor şapte seminţii. Nu învinovăţesc pe nimeni pentru faptul că nu pot să merg, nu am complexe deşi ascund ce pot ascunde, dar nu mă feresc de lume, convinsă fiind că aceasta este mai interesantă cu mine, pentru că o diversific. Atunci a fost momentul în care a încolţit în sufleţelul meu o părere de rău că arunc în cârca lui o vinovăţie greu de dus. Pentru prima oară nu m-a durut prea tare intervenţia lui în discuţia din compartiment.  Şi-a dat ochii peste cap şi a rostit cu o voce tristă:

  • „Las-o săraca că-i bolnavă

VA URMA