LA MULŢI ANI ROMÂNIA!

ziua-romanilor-de-pretutindeni-min-1024x516.png

Astăzi, măcar astăzi, căutaţi într-un colţ al sufletului vostru, acea simţire de român. Nu pentru că avem o ţară frumoasă, o ţară cu de toate, la forme de relief mă refer, nu pentru că avem în spate o istorie demnă, (nu avem niciun merit, noi generaţia de acum pentru strălucirea ei), ci pentru că aşa ne-a lăsat Dumnezeu pe noi, toţi muritorii de rând să aparţinem unui neam, unui pământ.

Aşa cum aparţinem unei mame, aşa cum purtăm numele unui tată, demn sau nu de a fi părinte, aşa trebuie să ne simţim români, pentru că ne-a fost dat să ne naştem aici.
A fi român nu înseamnă doar un cuvânt din cartea de identitate. A fi român este o stare de spirit, un fel trepidant de a trăi, de a simţi tot ce ne înconjoară, de a rosti cuvintele acestei limbi cu sonoritaţi de fluier, care amintesc întotdeauna de „acasă”. A te simţi român, e totul!

La mulţi ani, români! La mulţi ani, România!

Anunțuri

O ZI FĂRĂ ANOTIMP

fc483rc483-anestezie-1.jpg

Se face schimbul de anotimpuri în emisfera noastră. Aşa ca între două guvernări terestre. Cu semnare de proces verbal de predare-primire. Cu întrebări întrebătoare. Ce-ai făcut?, ce-ai dres?, unde-ai pus?, de ce acolo şi nu dincolo?, ce-i cu mizeria rămasă după tine, că musteşte pământul a putregai? Cu ameninţări mai ameninţătoare decât judecata Dumnezeiască: eu sunt DNAtins!

 Aşa vine iarna cu nimic în traistă. Totu-i gri, nici iarnă nu-i, nici toamnă nu-i. Este o zi fără anotimp cu tăcutul tăcut, cu umbre trecătoare, cu cer de plumb, cu greutatea ei amară.

Toamna cu plete-ncâlcite,  cu priviri rătăcite, pregătită să dispară într-un îndoliat parfum, dă din umeri a dispreţ. Orchestra vântului începu, pe-o tristă gamă, cu-o indignare graţioasă să-i cânte marşul de ieşire din ring. Răsfirată pe întinsele cărări,  pierduta în mortuara gală, toamna rupe speranţe şi vise, cu aceeaşi nepăsare tristă si cu trena-i sumbră, mătură vatra solitară, rămasă-n urma sa. Un cer ca pământul ‘şi-aşteaptă înţolitul în nori albi, doldora de neaua promisă,  iar toamna în hohot sinistru se pierde în uitari şi-n abandon să-şi doarmă somnul. În decorul de doliu funerar, o pasăre cu glas amar îi cântă prohodul.

Iarna, fluturându-şi  unicul vot, încărcat de bine diasporean, ce a declarat-o învingătoare, împrăştie duioase şi tăcute psihoze, dând volum muzicii de glorie, ce sonorizează orice atom. Din  ciurul ei cu fulgi de nea, împrăştie cu zgârcenie, promisiunea unei ierni adevărate. Puţin câte puţin, că umblând peste alte meleaguri, n-a apucat, încă, să vadă ce nevoi sunt p-aici. Cu un zâmbet făţarnic, cu mâna-ntisă a învinuire către toamna plecată, ne arată macheta în miniatură a  îndestulatelor vremuri viitoare.

Noi vom ieşi, să o salutam, aşa cum ne-a-mpărţit poetul, în două cete: “smintiţi şi mişei”. Să ne bucurăm de albul, ce ni-l va da, poate, sau să-i reproşăm frigul, sigur, din oase.

SUNTEM CANDELE

HLS.jpg

Astăzi în timp ce mă ocupam de o persoană venită să-i eliberez o legitimaţie de parcare pentru persoanele cu dizabilităţi, la uşa mea s-a făcut coadă. Erau, poate, zece persoane, dar dintre care, doar patru, cinci veniseră cu treabă. Aproape toţi vin însoţiţi de o persoană apropiată. Ascult forfota de dincolo de uşă rămasă întredeschisă. Se vorbeşte într-o şoaptă mai gălăgioasă decât celelalte şoapte, aşa că aflu, în scurtă vreme, ce-i preocupă. Politică, nevoi, iubiri, suferinţe, dureri, doruri, iar politică şi neajunsuri. Apoi ură, răzbunare, ce le-ar face de i-ar prinde, îngăduinţă, glume apoi dispreţ dus până la scârbă.

 Eu vorbesc încet cu doamna care tăcea şi aştepta cu dispreţ sa termin odată. Părea sictirită de tot  ce există pe mapamond si desigur şi eu mă aflam acolo. Avea o atitudine de “prostu’ dacă nu-i fălos, parcă nu-i destul de prost”, aşa că  mă strădui să-i arăt că sunt prea departe ca să mă ajungă nepăsarea ei.

 Pleacă, salutând peste umar. Eu suflu a uşurare. Adunarea din faţa biroului ascultă povestea înţepatei doamne, spusă de un “ştie tot” din grămada de la uşă. Aflu că este mare patroana a unui complex de magazine şi că  pe vremea lui “nuştiucând” nu a avut nici ce mânca.

Uneori ascult, cu detaşare, spusele lor, alteori vorbele tec peste mine, fără să le aud . Mă abţin să mă încarc negativ cu fiecare bârfă, cu fiecare nemulţumire, justificată sau nu.

Rămân singură în birou şi-mi fac socoteala zilei. Cei mai mulţi au plecat zămbind de lângă mine. Pot spune că mi-am primit răspunsul la ruga de dimineaţă, aceea  de a  provoca măcar un zâmbet.

Şi totuşi!  Avem acelaşi cer, respirăm acelaşi aer, vedem mereu acelaşi  Soare, Luna ne este comună tuturor. Toţi suntem plămădiţi din acelaşi lut, toţi avem acelaşi început şi acelaşi sfârşit. De ce suntem atât de diferiţi? Unii ne-am născut  să fim stăpâni, alţii supuşi.  Unii suntem stâncă de piatră, alţii câmp cu flori. Pe unii ne bucură şi un bob de rouă, pe alţii nu-i satură nici visteriile unui întreg neam. Unii vedem fericirea într-un surâs,  pe alţii iubirile îi tăvălesc prin durerile şi deziluziile care-i fac mai buni sau dimpotrivă.  Unii avem reuşite pe care le-am scrie pe cer, alţii se ruşinează, sau îi umflă  râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Unii căutam cu disperare un strop de iubire, alţii ţopaie din iubire în iubire, căutând alta nouă dând în schimb una veche, drept valută. Unii ne îngropăm fostele iubiri în pântecul sufletului, pentru a le feri şi de vânt rece, alţii le scot la mezat pe o batjocură.

Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuriri.  Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să cerem confirmări că avem dreptate, chiar dacă opinia celuilalt nu o cunosc. Ne consumăm energia, preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi.

Toţi suntem niste candele aprinse. Unele să luminăm în întuneric, altele să facem scrum.

EU, PE MINE, MĂ……..mai târziu!

seini3.jpg

crucea.jpg

Aseară am condus pe întuneric. Mi-am ştirbit, puţin, dorul de ducă. Mi-am pus singură perfuzia cu benzină în rezervorul maşinii şi am plecat să-mi pun la taifas tristeţea din mine cu tristeţea naturii. Într-una din zilele trecute un domn îmi spunea că nu-i place toamna, că o simte ca pe un sfârşit de capitol, ca pe o dare de socoteală în faţa unei bucaţele de destin. Mie nu-mi place griul toamnei, deşi în vestimentaţie îl ador. Acum natura sură mi-a dat o stare de melancolie, dar mi-am spălat ochii, pentru a nu ştiu câta oară, privind crucea albă ce stă semeaţă pe o culme în Seini. Mereu o admir. Stă ca un Sfinx, în aşteptarea spălării de păcate. Singurătatea ei e mai profundă acum când verdele din jur a părăsit-o. Dar e o prezenţă vie atât ziua cât şi pe întuneric.  Cei şaizeci şi cinci de km, dintre Satu Mare şi Baia Mare, i-am tors ca o mâţă printre roţi. Fără grabă, cu liniştea ce mă caracterizează, cu nebăgatul de hibe la, ce fac, ceilalţi şoferi, cu grija doar a propriului meu permis de conducere. Am auzit că un om nu înjură corect, doar dacă are permis de conducere. La mine nu este valabilă regula. Eu nu înjur niciodată şi cred că sunt unul dintre cei mai îngăduitori şoferi de pe şosele. Şofatul mă relaxează. Nu pun muzică, niciodată, în maşină. Îmi place să ascult cum toarce motorul din caierul drumului, cum vitezele se schimbă automat si simt cum mă doare buzunarul la fiecare lovitură în bucşi provocată de hopurile din carosabil. La un stop, m-am zbârlit la mine în oglindă. Ritmul cadenţat al motorului  mi-a dat prilej să mă gândesc la mine. Trăiesc zile în care-mi râde sufletul și în același timp, se teme. Se zice despre mine că sunt curajoasă. Cred că, de multe ori, curajul pe care-l afisez, e o frică ascunsă. Teama, frica de eșec, de-a nu dezamăgi, nesiguranța în propriile forțe. Toate acestea mă obligă, să fac, să dreg, să fiu. Doamne, de câte ori îmi propun să nu mai fac altora plăceri, doar pentru a fi acceptată. Mă  scutur bine, până-n străfunduri, să trăiesc cu fiecare celulă, fără măști de aparență, fără falsități care să mă facă mai plăcută, mai iubită, mai acceptată, mai admirată, mai, mai, mai. Să fiu eu, cu toate câte le am, calități și hidoșenii, și să mă accept. Să stau drept în fața conștiinței mele și să îmi asum cine și cum sunt. Să-mi fac bucurii chiar dacă, alţii le-ar considera a fi  penibilităţi. 

Aseară am condus pe întuneric. Am adus la Satu Mare două persoane dragi mie, care trebuiau să fie la o ora fixă în oraş. Aveam alternativă, să-mi conducă altcineva maşina, dar mai târziu. A conduce pe timp de noapte şi a nu-mi plăcea să conduc pe întuneric, sunt două lucruri diferite. Nu mă tem de altceva, decât ca în timp ce sunt orbită de farurile maşinilor din sens opus, să îmi apară în faţă un biciclist fără vestă reflectorizantă, sau un om beat. Asta nu înseamnă că refuz categoric să conduc noaptea.

Acum scriu cu tastatura inimii mele. Îi propmiteam inimii să-i fac plăcerea, să fac doar ce vrea ea, dar m-am întors cum am plecat. Mereu ţin seama de nevoile altora şi neglijez bucuria sufletului meu. Să mă mai zbârlesc o dată la mine, într-o altă oglindă?

ŞI PRIETENIILE APUN

istock_000003459315_full_cut.jpg

Îmi spunea, odată, un vecin, că el nu poate să invidieze un prieten pentru bunăstarea lui, pentru ascensiunea lui în societate sau la locul de muncă, pentru cultura sau cunoştinţele pe care le are, conştient fiind că, un adevărat prieten, poate să fie un sprijin de nădejte în momentele de cumpănă. Între prieteni, bucuriile trebuie să se amplifice şi nevoile să se împartă. Sunt momente în care fiecare om simte nevoia să îngenuncheze în faţa cuiva. Nu pentru a-i cere, nu pentru a-l implora, nu pentru a se umili, ci pentru a-i arăta celuilalt că are putere să iasă din eul său. Cine nu iese din eu, n-ajunge absolutul și nu descifrează nici viața. Un adevărat prieten va sti să mângâie îngenuncherea celuilalt, îngenunchind şi el.

Dăunăzi mi-a fost dat să aud că unui persoane îi merg toate brici. Mă bucur, sincer, din toată fiinţa mea. Trăiam o stare de vinovăţie, că nu am reuşit să-i ofer câteva clipe de bucurie, dacă nu de fericire. Uf, sunt eliberată!. Doamne ajută, să-i  fie într-un ceas bun! Dacă mă bucur, până la cer şi-napoi, de soarele ce a răsărit pe strada ei, m-a întristat felul cum mi-au fost aruncate vorbele. Mi-au fost aruncate răspunsuri la presupuse  întrebări, neglijind faptul că,  nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea. Dacă  într-o  vorbă  îndeși  mai mult decât încape, devine vorbă goală.   Cuvintele bine gândite au rădăcina  în tăcere adâncă, de aceea eu am ales tăcerea şi bucuria aprecierii  unei foste prietenii. Trag nădejde că şi-a găsit dulcea tihnă, că Doamne, amar este gustul odihnei după o acțiune inutilă! Mai cred că are atâta credinţă cât să o îndepărteze de păcat si nu va face păcatul care să o îndepărteze de credinţă. Din partea mea, seninul tot şi bucurii, câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cer.

 

TÂNGUIRE

la-drum-640x426.jpg

Aş vrea să plec, mi-e dor să merg, mă doare-n nerăbdare, mă junghie-n statul pe loc, tuşesc în dorul de ducă, leşin în colindatul pe coclauri şi trag a muri în usturimea arsurii de călcâie. Puneţi-mi o perfuzie în rezervorul maşinii, ca să merg până la capătul benzinei dintr-o staţie PECO. Daţi-mi şi-un calmant…mai multe, vă rog! Să-mi calmez portofelul, geanta şi cardurile, că urlă toate a durere. M-a despuiat toamna şi-am răcit. M-a pustiit de frunzele sufletului, mi-a suspendat timpul, sunt stearpă de-nceputuri, de văd doar trecuturi. Doamne cât sunt de bolnavă de ducă! Si ce mult mai e până la vară! Mai sunt şi condamnată la iarnă (vorba Potecuţei)! Mor oare?

MOARTEA BUBURUZEI

Buburuza6.jpg

Mai toată vara, în balcon sub vie,

O buburuză îmi veghea singurătatea.

Venită de aiurea, cine ştie

De unde apăruse vietatea.

Era frumoasă ca o zi senină,

Purtându-şi aripa-i îmbulinată

Şi o rugam în cale-mi să nu vină

Să n-o strivesc din vină-mi niciodată.

Dar n-asculta şi se foia zăludă

Scoţându-şi antenuţa de prooroc,

Se aşeza pe pernă, cu aripioara udă

Şi-mprăştia din nări, nectar plin de noroc

Eu o luam şi-o aşezam în vie

Şi-o sfătuiam să stea la adăpost

Că sunt primejdii şi aici, o mie,

Să-şi rişte viaţa, n-avea niciun rost.

Ea-şi desfăcea aripa ca o floare,

Un fluturaş minuscul, uite-aşa.

Făcea un rotogol, zburând spre soare

Şi-ateriza din nou pe perna mea.

Aşa s-a zbenguit o vară-ntreagă.

Intra, ieşea, pe geamu’-n-tredeschis

Dar a venit răcoarea şi buburuza dragă

N-a mai găsit intrarea, că geamu’ era-nchis.

În prag de iarnă, din datina străbună,

Deretic toată casa, în prag de sărbători.

Pe marginea ferestrei, prietena mea bună,

Vrând să salute poate, murise între flori.

În fiecare seară văd candele aprinse

Pe ceru’-ntunecat, c-aşa-i în legea firii,

Să lumineze-apusul, celor plecaţi în vise

Şi n-au cine să-i plângă, în timpul desfrunzirii.

Încă mai văd trupşorul căzut, uscat şi gol.

În inima-mi pustie regretele stau spuză.

Parcă o văd şi-acuma cu aripile-n zbor

Şi încă mai aud, descânt de buburuză.