PICĂTURĂ DE CONCEDIU

PICĂTURĂ DE CONCEDIU ( I)

img_9512.jpg

Aşa  după cum ne-am propus eu şi Felicia, ne petrecem concediul împreună. Ne evaluăm posibilitătile şi batem palma pentru Hunedoara.

Într-o dimineaţă îmi iau lumea-n cap şi pornesc la drum în ciuda fierbinţelii de afară. Trebuia să ajung la Hunedoara şi dacă picau furci. Dau drumul la aerul condiţionat şi mă unduiesc ca o balerină, cu maşina cu tot, pe soselele patriei, spre un început de concediu. În drumul meu opresc la o barieră şi aştept mulţumndu-i cerului pentru căldura gratuită, în apropierea unui copac umbros. Din rândul de maşini ce se formase în spatele meu veneau rânduri, rânduri muritorii de căldură să se răcorească la umbra copacului lângă care se nimerise să stau eu. Toţi îşi făceau vânt cu şervetele, cu batiste, cu fluturatul mâinilor. Un bărbat la vreo treizeci de ani se apleacă şi mă întreabă de ce nu opresc motorul până vine trenul.

  • Cobor greu, îi răspund, dar nu mi-e foarte cald că am aer condiţionat.
  • Ce bine doamnă, la mine nu merge şi până la Ploieşti mă trec toate apele, se tânguie el încercând să lege o conversaţie cu mine.

Ascult dar nu spun nimic, semn că nu prea am chef de vorbă. El îşi continuă tânguirea pe tema temperaturii ridicate, cum nu rezistă el la caniculă, cât de mult adoră gerurile acelea ce îngheaţă şi nasul mortului. El s-a referit la alt nas al aceluiaşi mort, dar eu stau cuminte şi aştept să se deschidă bariera.

  • Ce-aţi păţit doamnă? Mă întreabă mirat când vede cârjele rezemate de scaunul din dreapta.
  • M-am îmbolnăvit, îi răspund eu sec.
  • De ce doamnă, de ce?! Mă întreabă mărind ochii cu o uluire pe care nu ştiam, în acel moment, cum să o interpretez: de ce boală, sau de ce Dracu??

Îmi treceau prin minte nişte răspunsuri la fel de uluitoare: degeaba, de doi lei cuie, sau  de flori de măr. Nu este timp de răspunsuri pentru că se aude şuieratul trenului. Mult aşteptatul tren era de fapt o locomotivă care s-a oprit fix între bariere. Privim toţi stupefiaţi ca la o scenă dintr-un film cu proşti. Din locomotivă coboară patru oameni. În acel moment am crezut că nu mai pot nici ei de căldură şi vor veni să se răcorească la umbra copacului. Ei veniseră să repare bariera, care se blocase.

Pornesc baletând cu maşină cu tot, pe şosea, fericită că nu trebuie să le spun şi ăstora de ce Dracu m-am îmbolnăvit.

FIRIMITURI DE SUFLET · Fără categorie

UN OM MAI PRESUS DE OAMENI

143112.jpg

Sofez cu gândul dus departe şi mă minunez cum de am ajuns atât de repede într-o anume localitate fără să sesizez trecerea prin locurile cunoscute de atâta amar de vreme. Reţeaua neuronală în ale şoferitului mi s-a impregnat şi mie; accelerez, frânez la nevoie, dau prioritate, respect indicatoarele rutiere deşi gândul mi-e dus depate în alte direcţii, spre alte zări de soare pline, spre un suflet sau mai bine spus, spre o bucată de humă însufleţită.

Cunosc şi gropile din asfaltul drumului ce l-am făcut de atâtea ori spre Hunedoara. Mă copleşeşte gândul că vor veni vremuri când nu voi mai putea să-l fac şi atunci această chemare, ce ne aduce împreună, se va numi dor.

Am plâns una pe umărul celeilalte la o despărţire într-o vară. Nu aveam motive să vărsăm lacrimi, dar am făcut-o. Nu ne declarasem prietene, ci foste colege de liceu. Am simţit atunci că Felicia este un fel de umbră a mea: de întindeam mâinile le întindea şi ea pe ale ei, de clătinam din cap, făcea şi ea acelaşi lucru, de râdeam, râdea şi ea, de plângam, plângea cu mine. 

Nu-i voi spune nici colegă, nici prietenă deşi este din amândoua câte ceva. Sunt cuvinte atât de bătucite, atât de utilizate, încât nu-mi vine să le mai folosesc şi eu în deşert, spre a-i găsi Feliciei un loc într-o categorie a oamenilor din viaţa mea.

Nu o pot numi prietenă pentru că este mult mai mult decât atât. Nu pot să o pun în rândul celor pe  care i-am numit prieteni şi mi-au văzut doar defectele, m-au criticat la greu şi nu au găsit nimic bun la mine sau m-au „făcut în faţă păpuşă, în spate mătuşă”.

Aşa cum expresia „ te iubesc” mi se pare a fi pângărită de mulţi, fiind prea uşor rostită fără să i se dea importanţa cuvenită, sau a fi folosită într-un moment potrivit, nu-i voi atribui Feliciei un singur cuvânt.

Felicia este un tot. Ea  îmi ştie slăbiciunile, îmi arată calităţile, îmi simte temerile, îmi întăreşte credinţa, îmi cunoaşte îngrijorările, îmi eliberează spiritul, îmi recunoaşte defectele şi îmi subliniază posibilităţile. Mai presus de toate, Felicia îmi dă siguranţă. Niciodată răspunsurile la cerinţele mele nu încep cu “de ce?” De aceea această vară o vom încheia împreună.

Veţi spune: este o bună prietenă…

Nu, nu toţi cei ce au prieten/prietenă, o au pe Felicia!

FIRIMITURI DE SUFLET

INIMĂ DE PUTREGAI

hqdefault.jpg

De când mă ştiu mi-am trăit viaţa după reguli. Reguli impuse de unii, de alţii, de toţi, de „netoţi”, de buni, de „nebuni” şi  chiar  de mine însămi. Am respectat atâtea reguli, de m-am trezit sclava zilelor, orelor,  a ceasului în general. Sunt un fel de „ Du-te mut şi poartă lut” care nu ştie altceva decât să-şi urmeze drumul egal al fiecărei zile, ca o marionetă purtată pe degete. O celebră zicală ardeleneasco-ungurească  „ trezit bine, mâncat bine, băut bine, f….t bine (de toată lumea), culcat bine şi-apoi  sculat mort”, mi se potriveşte de minune şi mie. Acest „sculat mort” mă sperie ameninţător odată cu trecerea anilor. Nu moartea mă sperie, oricum din această viaţă nu scapă nimeni viu, dar mă macină amărăciunea că nu mi-am trăit viaţa după placul inimii.  Deşi am făcut multe în viaţă, uitându-mă în urmă, constat că foarte puţine le-am făcut cu inima.   Creierul nu ştie decât cuvântul „trebuie” şi m-a biciuit cu el o viaţă întreagă, în cadenţa ticăitului de ceas. Am ajuns să constat că am o părticică din viaţă netrăită, neconsumată, nemâncată, nedormită, neiubită,.. „nesimţită”.

Iar plec! Plec să-i fac inimii plăcerea. Îmi duc inima la răsfăţ. Îmi voi face timp să stau de vorbă cu viaţa mea rămasă, mai degrabă cu „ne-viaţa” mea pe care vreau s-o pun în acord cu inima.

 Plec! Plec dincolo de gândurile mele. De această dată, eu cu mine, să hoinăresc prin viaţa-mi cea rămasă, să-mi mângâi sufletul cu boare şi culoare de vară . Îmi voi prinde singurătatea de mână şi voi alerga cu ea până o voi pierde. Şi o voi pierde, pentru că sunt hotărâtă să o pierd. Vreau să o pierd în vară, în caniculă, să se trezească din  tristeţe şi bosumflare. O voi pierde la plecare şi o voi lua la întoarcere. Eu mă împac bine cu singurătatea mea, dar îi mai dau câte o lecţie din când în când.

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

A MAI TRECUT O VARĂ

 

6handicap930-nu.jpg

A trecut vara, vara în care am explorat toate cotloanele casei, curţii şi grădinilor cu flori sau zarzavat. O vară în care nu a scăpat niciun copac în care să nu mă caţăr, un gard pe care să nu-l încalec şi o scară pe care să nu mă urc. Mă târam peste tot. Mâinile le aveam sănătoase, mică eram, slabă eram de parcă mă hrăneau cu cenusă, aşa că având forţă în mâini nimic nu-mi putea sta în calea dorinţelor de a vedea cu ochii mei tot şi toate. O auzeam pe bunica uneori spunând ca pentru ea, disperată că de mă scăpa din vizor eram în stare să părăsesc planeta nu  doar curtea : „fătuca asta, dacă era sănătoasă ar fi îmburdat casa pe noi”. Mama mă mai altoia cu câte o palmă pe unde nimerea, dorind să mă potolească, doar  bunica era cea care mă mai pedepsea uneori. Aveam un scaun fără spetează cu sezutul rotund. Un scaun subred de scârţâia din toate mădularele. Când întreceam hotarele nazbâtiilor, bunica mă trântea pe scaunul acela pus în mijlocul casei ca să nu ajung la nimic de care m-aş fi putut ţine ca să cobor de pe el.  Aceea era pedeapsa cea mai mare pe care o puteam primi.

Într-o dimineaţă mă puseseră pe acel scaun, pentru a mă ţine aproape, în timp ce-mi aşteptam rândul  la pieptănat. Sora mea avea privilegiul de a fi mereu prima la toate: la îmbrăcat, la încălţat, la spălat, pe motivul că ea putea să iasă din curte. Eu nu, deci era timp ca eu să fiu pregătită ultima. În timp ce o pieptăna, mama, o pusese să numere. Era una dintre temele de vacanţă, după terminarea clasei a-I-a. Cum încă nu-l pronunţa pe „r” , mereu îi ieşeau la numărătoare „tei, patu”, motiv numai bun ca să mă sui pe ea cu glume copilăreşti. Eu râdeam de ea, ea urla din toţi plămânii de ciudă, iar cei trei adulţi mama, tata şi bunica nu reuşeau să arbitreze „meciul” dintre noi două.  Cum disputa se făcea pe acel „ r” care era în terenul meu şi vrând să mi-l ia şi să i-l dea sorei mele, tata s-a repezit la mine lovind, din greşeală, scaunul care s-a făcut o grămadă de surcele pe care stăteam călare, triumfătoare,  EU.

-Evrica! S-a dus naibii obiectul pedepsirii  mele,  mi-am spus victorioasă în gând.

Bunica ar fi fost în stare să-l lipească şi cu scuipat doar, doar să-i mai fii fost de folos. Nu dorea un scaun teafăr, ăla şubred îl dorea, pentru că datorită nesiguranţei lui stăteam eu „smirnă” pe el.

Venise toamna. Sora mea începuse şcoala şi avea nişte cărţi atât de tentante de eram în stare să ne scoatem ochii pentru ele, mai ales că Abecedarul meu mi-l înşirase în toată curtea Tigru, un caţeluş adorabil care îmi ţinuse companie toată vara şi pe care-l acceptaseră toţi ai casei.

 Într-o zi a venit tatăl meu de la serviciu, vesel de-i ieşea fericirea pe ochi.

– Pleci la Sanatoriul 1 Mai, la băi, mi-a spus cu un iz de izbândă-n glas.

Nu ştiu nici acum de ce se bucura când plecam. Poate că nu suporta să mă vadă altfel de cum erau fraţii mei, poate că scăpa de grija de a nu mi se întâmpla ceva şi mai grav în neastâmpărul meu, sau poate că nutrea speranţa că odată, cândva mă va lua de undeva sănătoasă şi se va trezi ca dintr-un vis urât.

A venit şi ziua când am plecat cu trenul la Oradea. Cu o seară înainte veniseră toţi copiii de pe stadă să mă salute. Casa s-a umplut de rude şi vecini, în ochii cărora vedeam lacrimi şi pe buzele tuturor era scris „să fii cuminte Crinuţa”. Acest „să fii cuminte” m-a urmărit ca o ameninţare oriunde m-am dus.  M-a resposabilizat atât de mult încât  părinţii mei  au avut doar laude în urma mea oriunde m-au dus şi de oriunde m-au luat.

La coborârea din tren în Oradea, ne-am întâlnit cu opt copii care veniseră cu delegat tot din Satu Mare. Părinţii mei s-au oferit să ajute la transportarea multora dintre ei care erau nedeplasabili. Am făcut primele cunoştinţe: Maria, Dodo, Mitrucu, Iuliu, Mircea, Loţica, Cornel si Ani. Toţi aveam cam aceeaşi vârstă doar Mitrucu şi Maria era mai mari. În sala de aşteptare a Sanatoriului m-am întâlnit cu nimeni alta decât cu Leontina peste care trecuse aceeaşi vară ca peste mine. Nu mai aveam o păpuşă în batistă, alături de pieptene, ci un set de douăsprezece cărticele cu poveşti de care Leontina părea extrem de interesată. Ea mi-a arătat o cutie cu creioane colorate pe care mi le-a promis că mi le va da când voi dori.  Tatăl Leontinei îşi plângea amarul despărţirii cu ea pe genunchi aşa cum a plâns bunica la plecarea mea de acasă. La insistenţele delegatei şi a părinţilor mei s-a hotărât să nu ne despartă ci să fim repartizaţi în camere cât mai apropiate. Aşa a fost. Poate „tantile” asistente au regretat mai târziu. Noi copiii sigur, nu!

FEREASTRĂ DESCHISĂ SPRE CER

EU, POVARA BUNICII MELE

ion_marinescu_valsan_-_bunica_si_nepotul.jpg

Era o primăvară târzie cu zile calde şi seri răcoroase, cu explozia de verde a frunzişului din sat, cu forfota orătoniilor din curte, doar în casă se menţinea acel „rece” pătrunzator de suflete serbede ce “nu se supară de ce pierd şi nici nu se bucură de ce află”.

Era pentru prima oară când simţiam că tot ce se petrece în viaţa mea, va rămâne ca amintire peste timp.

Bucuria revederii cu fraţii mei a ţinut preţ de o seară în care ei mă întrebau, iar eu le răspundeam tot de doua ori, până mă făceam înţeleasă. Vorbeam altfel decât ei, spre amuzamentul lor. Părinţii îşi făcuseră plinul bucuriei în timpul călătoriei cu trenul spre casă, în care descopereau transformarea „metamorfozată” a copilului din mine. Încă  acel „ las-o săraca că-i bolnavă” rămânea o concluzie omniprezentă referitoare la schimbarea mea în bine sau în rău.

Pentru bunica, bucuria se manifesta ca o tristă vinovăţie  ce o făcea să tremure şi faţa să-i fie spălată de lacrimi amare. Am aflat mai târziu că purta în suflet o vină de care nu a putut să scape până a închis ochii acestei lumi. Când atacul poliomielitei s-a facut prezent, eu eram în braţele ei. Fusesem un copil absolut normal. La un an şi patru luni mergeam binişor şi vorbeam frumos, spre deliciul bunicii mele.  În acea dimineaţă de august mă luase cu ea la o matuşă, sora sa. Începusem să plâng, în drum spre casa matuşii, motiv pentru care bunica m-a luat în braţe. Când să mă pună pe prispa casei nu mai puteam să stau în picioare. Crezând ca este doar un moft al meu, bunica mi-a dat o uşoară corecţie. Acea “corecţie” nu a putut să şi-o ierte, iar eu am rămas o dulce povară a vieţii sale. Mă lua cu ea, mai ales, la munca câmpului. Mă purta în şorţ ca într-un marsupiu, sau în coşul ce-l purta în spate căruia, în satul meu, i se spune haticoş. Eram şi foarte mică, încăpeam în orce, de parcă, ai mei, mă făcuseră din deşeuri. Mă muta de la umbră la soare, de la soare la umbră, doar să-mi fie bine. Mă îmbrăca, mă dezbrăca, mă învelea, mă dezvelea şi îmi băga mâncarea în gură şi când nu-mi trebuia. Lacrimile durerii  nu s-au uscat de pe faţa sa niciodată. Era suficient să se uite la mine şi faţa ei, brăzdată de ani, se schimonosea a plâns. In timpul de răgaz, borborosea rugăciuni, poate pentru mine, poate pentru iertarea sufletului ei atât de încărcat de mine, sau poate pentru amândouă.

În acea seară, bunica neştiind ce să-mi mai dea ca să mă bucure, mi-a făcut cunostinţă cu primele animaluţe din viaţa mea, trei motănei cărora abia li se mijiseră ochişorii. Fără să stau prea mult pe gânduri, le-am şi găsit nume: Sicor, Voicu si Mamiliuc,  spre hazul celor prezenţi.

De atunci şi până astăzi am fost şi sunt în stare să mă iau de piept şi cu Dumnezeu pentru binele animalelor. Acestea au fost primii mei prieteni, care s-au ataşat de mine fără să le pese, cine sunt, cum sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. Din ziua urmatoare am început să mă bat cu cloştele, cu raţele, gaştele, curcanii, căinii, mâţele…la toate doream să le iau puii.Pe câini îi dezlegam din lanţ şi le dădeam libertate, spre disperarea alor mei, dar şi a vecinilor. Găinile aveau acordul meu să se înfrupte din rodul îmbelşugat al grădinii. Pe toate orătăniile din curte le învăţam să citească din Abecedarul meu, de care nu mă despărţeam nici moartă. Mi-a luat, odată, bunica Abecedarul şi l-a pus pe ulcele cu lapte pentru prins şi m-am supărat pe ea mai tare decât pentru corecţia dată când m-am îmbolnăvit. Îmi feream, Abecedarul, de bunica aşa cum îşi fereau orătăniile din curte puii de mine.  Fraţii mei erau cei mai fericiţi de pasiunea mea pentru animale. Când voiau să scape de mine, mă cadoriseau cu câte un puiuţ  de vrabie, luat dintr-un cuib de sub straşina casei pe care-l dădăceam eu, până-şi dădea duhul săracul.  În acea vară am stat acasă în jur de trei luni, timp în care îmi făcusem prieteni copiii vecinilor. Mi-am atras simpatia şi aprecierea lor, aşa că la plecarea mea, din toamnă, la sanatoriul 1 Mai,  am plâns nu doar eu, ci şi cei mari şi cei mici şi bunica,…… mai ales bunica.

POVEŞTI DIN LUMEA MEA

PATRU ZILE ÎMPLINITE

care-este-calea-catre-o-viata-implinita-ii.jpg

În pacea unei dimineţi ce-şi măsura răsăritul în bătăile de inimi ale vecinilor mei, oameni simplii si curaţi, oameni ce au bunătate de dat altora, am pornit la drum lung început cu un „ Doamne ajută!” în care ne-am pus dorinţa de a atinge nemărginirea. Ei cu un dor nebun de ducă, eu cu  dorinţa de a mă revanşa de toate „da-urile” venite ca răspuns la  chemările mele de ajutor justificate sau nu, la nevoile sau mofturile mele.

Babi si Gusti sunt vecinii mei, acei vecini de aproape mai buni decât un frate de departe, care au uşa mereu deschisă pentru mine, mâna întinsă întodeauna să-mi dea nu să-mi ceară, ochi care mă urmăresc dacă am ajuns acasă şi un umăr pe care să mă sprijin sau să plâng.  Ei sunt vecinii care se resemnează zâmbind când le spun în glumă „ aşa e când ai un  handicapat în parohie”

Am pornit la drum cu o responsabilitate mărită de a le arăta că România este mai frumoasă de cum este văzută la televizor, că îi voi duce acolo unde nu merge nimeni de nevoie, că pentru câteva zile eu voi spune „DA” dorinţelor lor.  

Cu grija nemăsurată a lui Babi de a nu muri de foame, am purces la drum simţindu-le emoţia descoperirii de frumos, de natură, de libertate în gând şi simţire, de deşertarea grijilor zilei de mâine şi cu deschiderea de a descoperi noi valenţe ale acestei vieţi.

După patru sute de km făcuţi fără grabă, am ajuns la Felicia o gazdă la nevoie, mai degrabă la nevoile mele, pe care abia am aşteptat să o pup pe sufleţel.  Am dormit doar câteva ore pentru că Babi şi Gusti nu şi-au luat patul lor de acasă în graba mare, iar eu şi  Felicia nu avem noţiunea timpului când ne întâlnim.

Cum călătorului îi şade bine cu drumul, în dimineaţa următoare am luat în piept Transalpina. Pentru mine acest drum a fost şi un test de   „Schumacher-iţă” dar şi o dorinţă nestăvilită de a mai cuceri un drum de înălţimi. În ciuda handicapului pe care-l am, mă bucur să ştiu că am cam străbătut toate drumurile ţării mele şi nu numai.

Pentru Babi si Gusti parcurgerea Transalpinei a fost o adevărată probă respiratorie, o adevărată cucerire a nesfârşirii, o adevărată apropiere de Dumnezeu. Acolo sus, văzându-le bucuria a tot ce vedeau,  am simţit că le-am oferit o bucăţică de cer, o frântură de sfinţenie, o fărâmă de Dumnezeire. Am oprit să le încarc sufletul cu tot ce ochiul putea vedea: Barajul Oaşa, Stâna lui Ştefan, Obârşia Lotrului, Staţiunea Rânca.

În pacea unui asfinţit am coborăt la Novaci şi ne-am continuat drumul la Târgu Jiu unde am poposit pentru o noapte. În povestea unei seri domoale Babi si Gusti au vizitat operele lui Brâncuşi şi au păşit pe urmele Ecaterinei Teodoroiu, locuri pe care eu le mai văzusem cu alte ocazii.

Întoarcerea pe Valea Jiului mi-a trezit amintiri vechi din vremea copilăriei mele. Am făcut acel traseu de căteva zeci de ori cu trenul sau  cu maşina iar acum mi-a trezit o uşoară nostalgie. Tatăl meu fusese, în tinereţe, brigadier la Bumbeşti Livezeni şi ştiam multe poveşti adevărate sau exagerate pe care le ascultam cu aceeaş plăcere ori de câte ori le auzeam.

Trecând prin Ţata Hategului am simţit uluirea lui Gusti căruia nu-i venea să creadă că păşeşte pe umele lui Burebista şi ale lui Decebal. Mi-a spus de câteva ori că nici în visele lui cele mai îndrăzneţe nu şi-ar fi închipuit să ajungă prin acele locuri.

Am făcut un uşor ocol la Mânăstirea Prislop unde ei s-au recules la mormântul părintelui Arsenie Boca. Mânăstirea Prislop este locul unde eu aprind lumânări în memoria duşilor mei la ceruri. Este locul unde mă vor mai aduce paşii atât cât Dumnezeu îmi va mai da putere să mi-i port.

I-am luat de acolo pe Babi şi pe Gusti eliberaţi de răutaţile omeneşti şi încărcaţi de bunătate de care ştiu că şi eu voi mai avea parte câtă vreme voi mai sta în “parohia lor”.

Am mai poposit în Hunedoara, la Felicia, cu care am sporovăit până în noapte târziu.  Pentru că poveştile noastre nu se termină, musai să ne mai vedem.

Am plecat spre casă în dimineaţa următoare, nu înainte de a vizita Castelul Corvinilor.

Se spune că dacă într-o zi ai făcut un om să zâmbească, este o zi împlinitâ. Am satisfacţia a patru zile împlinite în care am făcut să zâmbească doi oameni buni.

FIRIMITURI DE SUFLET

EU CRED ÎN CERUL MEU

Eu cred în propriul meu cer. Mai cred în îngeri şi în rai. Cu fiecare drumeţie a mea, îmi însufleţesc cu  îndumnezeire raiul meu, îngerii mei şi cerul meu. Mai cred că în această viaţă trebuie să ne umplem sufletul de o stare de bine, de bunătate, de frumos,  de încântare, ca sa ne merităm “moartea” numită de unii “casa sufletului”

Cum nu vreau să-mi trimit sufletul la “casa lui”, atunci când o fi să fie, aşa cum mi-a fost dat, fără să simtă că a trecut prin astă lume, mâine voi mai pleca să-l bucur, să-l plimb, să-l răsfăţ şi să-i arăt cât este de important pentru mine.  Cu aceste mici bucurii pe care i le dedic sufletului meu, îmi înlătur toate fricile, chiar şi aceea de moarte. De fapt, o doare la bască pe moarte de frica mea. Când o vrea ea, tot va veni.

Şi ca să fiu pregătită s-ar găsi destui “academicieni – doctori –ingineri”care să încerce să mă convingă, că de acum încolo moartea e un nou început. Poate mi-ar arăta  zâmbind, cu ce săpun devine funia mai alunecoasă, sau care priză are găurile pe măsura degetelor mele. M-ar îndemna să mă uit în buletin sau în Certificatul de handicap, că poate mă voi resemna şi o voi aştepta  să vină cu sacoşa doldora de fericire.

Ca sufletul să primească un ciob de fericire, trebuie să-l merite.

Nu cred că după o viaţă goală poţi avea un sfărşit plin cu ceea ce n-ai avut aici, sau nu ai preţuit ce ai avut aici.

Abia aştept suflete, să-ţi dau ceea ce meriţi.

 La întoarcere, sufletul meu va veni cu o spuză de poveşti despre, unde, când şi cum.