O DIMINEAŢĂ OBIŞNUITĂ

20150514_195933.jpg

Timpu-şi numară nopţile pe degete şi le risipeşte ca pe nişte firimituri pe pământ. Apucă de moţ soarele pitit după orizont, aşezat în colţul vieţii pământene şi-l ridică uşor deschizând ochii somnoroşi ai cerului. Soarele coboară din leagănul timpului, se aşează comod în spatele destinului permanent şi se pregăteşte de drum, acelaş drum continuu, repetat până la ultimul apus. Aruncă raze călduţe de toamnă timpurie, ca un Cupidon, peste muritori şi-i săgetează cu bucuria unei zile noi. Pământenii se bucură de darul primit de a mai vedea un răsărit şi-l iau ca pe o ofrandă, uitânt ca de fapt este încă o zi furată vieţii lor.

Mi-am odihnit şi eu  gândurile și temerile pe umărul unui vis şi-acum m-aplec să șterg ochii dimineții și s-aștern rouă târzie pe ploapele-mi încă amorțite. Mă alătur şi eu într-o solidaritate tăcută, celor ce-au deschis ochii acestei dimineţi, prinzându-se de firavul firicel lumesc, aducător de nădejde, de încredere, de speranţă. Trecem unii pe lângă alţii într-o fugă nepăsătoare, irosind vorbe, gesturi, zâmbete. Ce bine că uităm, toţi uităm încotro ne îndreptăm în fiecare dimineaţă.  Uit şi eu şi pentru o fracţiune dulce de viaţă, lumea devine a mea. Îmbrac momentul în lumină aurie de toamnă timpurie şi gust deliciile ei. Închid ochii, păşesc apăsat între real şi vis şi-mpart tuturora: Bună dimineaţa! Bucuraţi-vă de razele soarelui!………….Deschid ochii, păşesc în realite-mi şi şoptesc: Raze-n ochii!

 

Anunțuri

PREA MULTE PICIOARE SĂNĂTOASE, MERG DEGEABA

cum-sa-vorbesti-corect-despre-femei1.jpg

Ca în fiecare sâmbătă, universul meu este bucătăria. Mă-nvârt în jurul aragazului ca coiu-n căldare, pardon, ca pământul în jurul soarelui, ca doar făcusem comparaţie cu universul, mai devreme. Şi cum bucătăream eu pe acolo, mi-am amintit o poveste în care personajele principale fusesem eu şi  o vânzătoare de la un supermaket. Musai să vi-o spun, că altfel nu voi putea dormi.

 Era în preajma sărbătorilor de paşte şi cum la noi în Ardeal coşul pe care-l ducem la biserică, în noaptea de înviere, trebuie să fie plin de să faci febră musculară,  să o resimţi  până la Rusalii, ne-am pomenit, eu şi soţul meu, să mergem la cumpărături. Eu cu banii, soţul meu cu sacoşa. El nu prea ştia, săracul, ce bani circulau în România, aşa după cum se “văicărea”, uneori, pe umerii prietenilor. Amândoi cu handicap. El cu unul mai mic, eu cu…vai şi-amar. Ce crede lumea despre persoanele cu handicap se cam ştie: sunt sărace- demne de cerşit,  sunt tute-neşcolite săracele, neajutorate- a merge şi a putea, e acelaş lucru. Nu prea se ştie ce cred persoanele cu handicap,  despre unele persoane aşa-zise sănătoase.

Da, recunosc, uneori atrag milă, pentru că mă deplasez greu, dar niciodată nu am atras dispreţ. Aşa am crezut până atunci.  Mă consolez cu asta şi uneori mă gândeam să mă folosesc inteligent de acest “avantaj”, mai ales că mă ajută şi faţa. Îmi trecea prin “inteligenţă “ găndul, să mă îmbrac în ţoale de firmă, să-mi pun tot aurul pe mine şi să mă asez la cerşit. Nu pentru a arăta cât sunt de “avută”, ci pentru a arâta cât sunt de pretenţioasă şi că nu sunt un cerşetor de doi lei. La un astfel de cerşetor nu se vine cu marunţiş şi aşa poate,  poate mă procopseam cu o vilă de lux, o maşină bengoasă, un avion, un iaht…etc. Am făcut “analiza swot” şi mi-a dat cu minus, aşa că…..să revin la povestea mea.

După ce am luat, la rând, toate rafturile hipermarketului, lângă raionul cu carne, pe un raft, am văzut câteva bucăţi de brânză. Raftul era situat destul de departe de raionul cu lactate. Am rugat-o pe vânzătoarea de la carne să-mi dea o bucată de brânză Telemea. Eram sigură că era Telemea.  Vânzătoarea, o femeie cam la treizeci ce ani, stătea cu o mână sprijinită de tejghea şi mă privea peste umăr. Avea un halat alb ce stătea pe ea ca pe gard, o boneta ce-i picase pe o sprânceană, cu o privire tâmpă, de parcă fusese abuzată o noapte întreagă de o ceată de babuini excitaţi. Mă privea sictirită şi-mi spuse a lehamite:

  • La lactate, să cereţi
  • Dar cu bucăţile astea de brânză, ce-i aici? am insistat eu.
  • Aţi cerut Telemea.
  • Bucuraţi-vă că n-am cerut săpun de casă, că seamănă. Asta ce-i? am întrebat eu curioasă.
  • Este brânză Feta, îmi răspunse ca şi când brânza Feta nu era de buzunarul meu.
  • Bine, cât costă? nu mă lăsam eu pentru că nu voiam să merg până la raionul de lactate şi să mă întorc , tocmai că merg destul de greu.
  • Este scumpă, mi-a răspuns sec.
  • Ok, doamnă, iau pe credit. Aţi mai dat brânză Feta pe credit, doar cu buletinul? Cât costă? şi pe vârful limbii îmi dansau câteva cuvinte de duh, nedemne de postul paştelui.
  • Kg-ul sau bucata? m-a întrebat, dându-şi ochii peste cap.
  • Spuneţi cum vreţi şi daţi-mi doua bucăţi, am închis eu conversaţia văzând că stăteam de vorbă doar cu două picioare sănătoase.

Am luat atunci două bucăţi de brânză Feta şi nu mi-a plăcut. Nu este pe gustul meu, dar nu sunt influienţată de incidentul cu vânzătoarea. Acea întâmplare mi-a întărit convingerea că sunt prea multe picioare sănătoase, în lumea asta, care merg degeaba pe drumuri.

  

 

 

E SEPTEMBRIE

423780_10152073251290317_1581025336_n.jpg

În răsuflarea serii albăstrii, privim spre coroana sură  a munţilor  invăluiţi într-un nor de abur, uitând de apa plată cu lămâie de pe masă. Sporovăim vrute şi nevrute şi mai aruncăm privirea către splendoarea ce ne-o dăruie peisajul muntos, aplecat ca o mireasă în rugăciune, sub vălul de ceaţă. De dincolo de creste se aude un vuiet al vântului ce dă din coate, făcându-şi drum prin pădurea muntelui. Fulgere  înfocate despică cerul şi se lasă zgomotoase-n tunet prelung. N-am iubit niciodată gâlceava cerului şi mă-nfioară şi acum violenţa cu care împrăştie frunzele căzute pe caldarâm, ridicându-le într-un vârtej de praf. Închid ochii la fiecare clipire de fulger, să nu văd disputa dintre cer şi pământ.  Norii se izbesc de culmile munţilor şi se răpăie gălăgioşi  hrănind pământul. Nu se mai aude suspinul vântului, ci numai hohotul ploii. Fulgerele şi tunetele se  destramă-n ploi. Un abur cald se ridică de pe asfat, amintind de căldura amiezii.

– Abate-ţi mersul ochilor şi prin acest văzduh o clipă, mă îndeamnă arătând spre creasta munţilor. Acolo izbucneşte simfonia toamnei. Vezi? timpul e ca noi.  Fiecare avem episoade cu fulgere şi ploi. Fiecare avem câte-un septembrie. Vuieşte vântul în gândurile noastre, Fulgerele sufletului se lasă deseori în tunete. Când  în barbă mi se înnoadă instantaneu două lacrimi, înseamnă că a-nceput ploaia. Vântul, fulgerul, tunetul, ploaia, toate trec prin mine, prin noi. Să nu mă mai cerţi. Mă joc cu prima  jumatate a vieţii mele pentru că în aceasta este copilăria mea. În cealaltă este sfârşitul.

Noaptea vine pe-ndelete, fulgere spintecă cerul şi eu tac. E septembrie.

 

O ALTĂ DIMINEAŢĂ

dsc_6372.jpg

O altă dimineaţă se naşte. Rupem din ea, bucăţică cu bucăţică, pentru a ne clădi o nouă zi.  Chiar de n-o fi mai bună ca cea de mâine, sperăm să fie mai bună ca cea de ieri. Realitatea îşi plânge tăcerea, iar timpul aleargă prin gândurile noastre plângându-şi adevărul. Îşi deschide ferestrele gândurilor îmbibate în aburii calzi ai cafelei. A mai  trecut o noapte, în care am savurat risipirea întunericului ei, cu licăriri tumultoase de amintiri. Ştie ce gândesc despre viaţa pe care o duce. Îi întind o linguriţă de zahăr, ca să anihileze gustul unor picături amare ale cafelei, dar şi ale părerilor mele despre viaţă în general. Am vorbit în zilele astea despre viaţa reală şi diferenţa dintre iluzie si adevăr. Dorinţa avidă de autenticitate poate duce spre ipocrizie. Să stai cu ochii în telefon şi să te îmbeţi cu inimioare şi fluturaşi ce-s la îndemâna oricui, să te înduioşeze versuri neisprăvite luate de aiurea, este dovadă de slăbiciune. Să nu ai demnitatea de unicitate. Să decazi până te amesteci în mediocritate. Vorbim apoi despre curaj, temeri, eşecuri, prostie, lecţii pe care le trăim în viaţă şi trebuie să ni le asumăm. Despre ce n-a putut lăsa la suprafaţă şi a ţinut acolo strâns, atât de strâns, până la sufocare. Acum tăcerile prind glas. Îmi vorbeşte de prea multul, sau prea puţinul curaj de a se rupe sau a rămâne, despre luptă şi resemnare şi despre laşitatea care a învins. Are o fugară întâlnire de taină cu regretele pe care le despleteşte în împăraţia soarelui răsare. Sunt regrete necuprinse cu mintea şi mai puţin cu sufletul. O lehamite ne-a sfâşiat entuziasmul începutului de zi, precum o colonie de pirania se înfruptă dintr-un hoit acvatic. Hai să mai luăm o gură de “ambrozie” a păcătoşilor ne îndemnăm zâmbind, dovadă că prietenia domneşte. Şi nu uita, ii zic: fericirea se poate simţi oriunde, oricând şi oricum, dar niciodată lângă oricine.

 

SĂ-ŢI FUR TOAMNA TA

mesteceni-c3aembrc483c5a3ic59fac5a3i.jpg

Scosul din casă a fost cel mai greu. Atâtea argumente, strânse la un loc, de a sta în izolare, nu am întâlnit niciodată. Şi cel din urmă este vremea. Când ajungem să vorbim despre vreme, este semn că am epuizat toate argumentele. Nu, nu mâine. Unitatea mea de timp este “acum” şi condiţiile climatice nu mă ating. Astăzi contează!  Amânările pentru un mâine pe  care nu ştim dacă îl vom trăi vreodată, nu mă înduplecă. Haide să respirăm oraşul tău, împreună. Haide să descoperi regalitatea din tine, înafara celor patru pereţi. Fă-ţi timp de fericire şi rugă. Îmi spui că te urăşti.  Fă-o! Ura curată e mai demnă de respect, decât fericirea amestecată cu josnicii. Da, este o josnicie să te amăgeşti cu promisiuni virtuale. Nu mai ai timp de aşteptări. Ele, promisiunile aruncate-n neant îţi aduc  mai multe tristeți, ratări și dezamăgiri. Ele îți distrug visele, chiar și atunci când singurul vis pe care îl ai, e să rămâi în liniște și pace. Laşi în seama timpului,  fremătând pe marginea secundelor sale, să-ţi aducă  tihnă, linişte şi mult râvnita fericire.

 Atunci ochii i s-au oprit asupra perfecţiunii muntelui, nemişcat în veşnicia lui, deloc  zgârcit în priveliști, iar contemplarea lui, e o adevărată poveste. Stăm câteva ore, în care cafelele şi sucurile din faţa noastră, îşi schimbară între ele temperaturile. Momentele de tăcere spun mai mult decât argumentele înşirate la început. Îi simt greutatea din suflet. Unora dintre noi ni se dă o povară nedreaptă pe lumea asta: o fire menită să creadă, să îndure, să ierte si să spere la nesfârşit. Este un compromis în care te lași trăit de simpla tihnă sufletească, pentru că nu ai supărat pe nimeni.

– Ce-mi laşi când pleci? Mă întreabă.- Primăvara mea, îi răspund.-  Ce să-ţi dau în schimb? – Toamna ta! De aceea am venit. Să-ţi fur toamna ta.

 

ŞI DACĂ E VIS, SĂ FIE!

 

O-ceasca.jpg

Stăm la cafea.  La poalele noastre doarme oraşul, înca.  Prin fereasta adormită şi ea, privim spre acolo unde se pierde gândul, iar noi ne străduim să zâmbim ca să rămână amprenta acestei dimineţi. Cu fruntea plină de gânduri, îşi dezleagă baierele inimii, şi cutează a zâmbi doar, pentru că un râs e prea mult pentru a oscila între cer şi pământ. Îşi oglindeşte faţa în cafeaua aburindă. Mă bucur ca un copil pentru ca ştiu că ridurile adânci sunt estompate de întunecimea ei şi nu va mai fi atâta tristeţe. Gândul îi este gâtuit de şoapte. Depărtările dintre noi îi par născute din umbre. Trăieşte o nostalgie de toamnă târzie, îmi spune. Nu mai poate clădi nimic şi nici nu mai are ce apăra. Singurătatea cea mai rea e aceea în care nu mai ai nimic de apărat. Punţile dintre vis şi realitate au devenit foarte şubrede. Nu mai tresare nici la şoapte de iubire, nici la tumultul de citate timise nesăbuit în început şi sfârşit de zi. Era o vreme când însemnau ceva. S-au dovedit a fi deşertăciune.  Numai că altădată avea scuza imaturităţii. Reapariţia adevăratei prietenii i se pare a fi un vis.  Și acum, că tot savurăm cafeaua, iar răsăritul de soare este splendid în măreția sa, încerc să mă transfom în îmblânzitor al cuvintelor şi-i strecor rând pe rând, râzând, câteva vise matinale :

  • Şi dacă e vis, să fie!

MI-E TOAMNĂ…

421757_254169814703269_1299485332_n.jpg

Îţi văd ochii plânşi de ploaia toamnei  şi fruntea aplecată sub norii grei. Mi-e toamnă şi mie şi-s aici să văd toamna ta, greaua povară pe care o duci, deşi-mi zâmbeşti roş-gălbui. Parc-ai trăi într-un timp căruia nu-i aparţii, parcă-ţi apasă tâmpla un dor de veşnicie. Gândul ţi-a plecat cu păsările călătoare şi părul grizonat de la ureche, seamănă cu aburiul muntelui în dimineaţă. Viaţa ţi-e tristă-mi spui, că ai crezut în deşertăciune, că versete din Biblii păgâne îţi umbresc sfinţenia din suflet, că tânjeşti după cereasca ta primăvară furată, pe care ai păstra-o acum, de-ai mai avea-o, ca pe o comoară cu tainic înţeles. Îmi plângi pe umăr lacrimi durute de minciună, de dezamăgire, de golul toamnei tale şi-ţi rupi bucăţi de suflet, pe care le presari printre frunzele ruginite şi triste. Dinspre munte, toamna-şi împrăştie frigul, frunza se scurge spre pământ, şi crengile goale-şi cântă o zgribulită simfonie. Ochii tăi clipind cadenţat, numără bătăile inimii tale frânte. Chipul ţi-e palid ca o galbenă gutuie. Viaţa ta miroase-a tăcere.Ţie ţi-e dor, ţi-e destin, ţi-e toamnă! Mie mi-e frig, mi-e tăcere, mi-e toamnă!